Armata pierdută – Valerio Massimo Manfredi – extras

26

 

 

Ninse toată noaptea; torțele se stinseră pe înălțimi și focurile pe fundul văii. Lumea fu înghițită de întuneric și de tăcere. În zori, căpeteniile armatei oprite pe marginea marelui crater puseră cornii să sune și începură să coboare în vale, dar după puțin timp cel care le comanda înaintarea, un uriaș cu părul blond dădu ordin de oprire, așteptând ca lumina să devină mai puternică, pentru că nu reușea să înțeleagă ceea ce vedea în fața ochilor.

Căldarea aceea uriașă era pustie, armata invadatorilor dispăruse. Doar într-o latură se vedeau niște care acoperite de pânza corturilor, adunate în cerc unul lângă altul.

Dispăruseră, oare? Ce fel de vrajă era aceea? Intrarea și ieșirea din crater erau păzite cu strășnicie de oamenii săi. Nu se puteau topi astfel.

Cuprins de o groază superstițioasă, căpetenia hotărî să nu coboare cu toată armata, ci să trimită mai întâi în recunoaștere o coloană cu cei mai buni luptători ai săi. Mai mult de cinci mii de oameni înarmați până în dinți, cu coifuri conice și cu scuturi mari din piele groasă de bou, formând o coloană cu un front de o sută de oameni.

Înaintară încet strângând în pumni mânerele săbiilor lungi cu două tăișuri. Coborâseră de acum pe coastă și înaintau prin zona netedă. Nu mai aveau până la care decât cel mult două sute de pași. Întreaga vale era cufundată în cea mai deplină tăcere pentru că nici pașii lor care se afundau în zăpadă nu produceau vreun zgomot cât de mic. Când ajunseră exact în centrul văii, din care se auzi un semnal de trâmbiță, ca prin minune o armată de fantome apăru din dreapta și din stânga coloanei, scuturându-și de pe umeri pătura albă și pufoasă. Se apropiară unii de alții, alcătuiră formațiile,  ținând pe braț scuturile care îi acoperiseră pe timpul nopții și-și încleștară mâinile pe mânerele lănciilor. În numai câteva clipe, cele două formații, una din dreapta și una din stânga coloanei coborâte din munți, erau gata de luptă și la al doilea semnal dat de trâmbiță atacară cu lănciile coborâte în față. Prinși în mijloc, indigenii nu putură nici măcar să schițeze o apărare și-și găsiră sfârșitul între două păduri de vârfuri de fier, striviți între cele două ziduri de scuturi care se apropiau unul de altul cu o forță de neînvins.

Ceilalți, rămași pe crestele munților, uluiți și înspăimântați de acea imagine, nu mai avură nici măcar o reacție și rămaseră muți privind la lucru acele ființe supraomenești ieșite din măruntaiele pământului. Nu-și puteau închipui ce se petrecuse în noaptea aceea.

Xeno își amintise de felul în care, în satele acelea cu focurile de pe dealuri, tinerii care își petrecuseră, ca pedeapsă noaptea sub cerul liber și în afara cercului supravegheat de santinele reușiseră să supraviețuiască dormind sub scuturi, acoperiți cu mantiile și protejați și de zăpada căzută din cer.

Un strigăt de entuziasm izbucni de pe fundul craterului, cei Zece Mii scoaseră strigăte de victorie atât de puternice că răsuna de ele toată valea. Și la strigătele acelea până și fetele ascunse în care și eu însămi răspunserăm cu alte strigăte de laudă și de încurajare.

Xeno alergă la comandantul Sophos:

-Ai văzut? Putem să ne descurcăm. I-am făcut praf. Putem rupe cercul ca să trecem mai departe. Au suferit deja o lovitură zdravănă.

În mijlocul acelui entuziasm general, Sophos părea impenetrabil. Privea spre creasta muntelui:

-Privește, răspunse, uite că vin alții, golul a fost deja astupat. Ne atacă. Chiar dacă ar rămâne nemișcați acuma, ne vor face să cădem din picioare de foame și de frig.

-Dar nu se poate așa ceva, exclamă Xeno. Cum îi poți lăsa fără nicio speranță pe oamenii aceștia care au dat totul până acum? Eu nu-ți cer altceva decât să le dai un motiv ca să lupte până la ultima suflare. Fără speranță nu se poate trăi, dar nu se poate nici măcar muri!

-Voi fi în fruntea lor, răspunse posomorât Sophos, și voi coborî primul în Hades.

Xeno își roti privirea în jur și-i văzu pe ceilalți comandanți ai marilor unități: Timas, Kleanor, Xanthi, Agasias și, de asemenea, pe Neon, Licias din Syracuza, Harisetas, Nicarhos din Arcadia, Eurilocos din Lusis, plini de sânge și de gheață care priveau îndurerați la comandantul lor suprem, incapabili să spună vreo vorbă.

Îi făcu să tresară din tăcerea lor amorțită glasul lui Aristonimos, unul dintre războinicii cei mai puternici și mai curajoși:

-N-are rost să mai discutăm, spuse, vin spre noi.

Își înălțară cu toți privirile către coastele munților de unde războinicii dintr-o mulțime de triburi și seminții, poate și dintre acelea pe care le învinseserăm cu ceva vreme în urmă sau poate cele pe care Marele Rege le trimisese înapoi, cele cărora le jefuisem satele sau cele pe care nu le întâlnisem niciodată până atunci și care nu voiau să ne lase să intrăm pe teritoriul lor, sau poate cele pe care comandantul Sophos le chemase într-un mod sau altul, ca să ne nimicească, se adunau acum, din toate părțile, strânși unii în alții ca un cerc de fier, cu fiecare pas pe care îl făceau în jurul nostru.

Fără a mai aștepta altceva, Kleanor și Timas strigară:

-Unități, în cerc! Formație închisă, toți în rânduri!

Și se duseră fiecare la unitățile lor. Același lucru îl făcură Agasias și Xanthi și, de asemenea, Sophos, fiecare în fața batalionului său, astfel că erau așezați în cerc în fața liniei curbe a armatei închisă în ea însăși pentru ultima luptă.

Sophos privi acea formație compactă, scuturile ridicate și suprapuse, lăncile care ieșeau la iveală hdin toate părțile și o expresie ciudată îi încordă trăsăturile feței. Părea că privirea sa pătrundea într-o altă realitate și în alte timpuri.

-Atenție, strigă Kleanor, arcași!

-Repede, îi grăbi Sophos, scuturile sus, retrageți-vă în spatele carurilor!

Soldații ținură scuturile sus în timp ce o ploaie de săgeți se abătea din toate părțile și cu diferite înclinări. Ceilalți se retraseră către cercul de care, le răsturnară și din lăzile lor făcură o pavăză în fața valului ucigător de săgeți. Cine nu-și găsea adăpost în spatele carelor se apăra cu scutul. Tirul încetă când atacatorii terminară săgețile. Urmară momente de încordare palpitantă. În tăcerea care se lăsase peste câmpul de luptă strigătele celor căzuți și ale răniților se auzeau și mai sfâșietor. Mai trecu ceva timp fără să se întâmple nimic, apoi, pe neașteptate:

-Priviți! spuse Agasias. Un grup de războinici, vreo zece la număr, toți călări, se desprinseseră de restul armatei și se apropiau încet escortându-l pe comandantul suprem, uriașul blond, în timp ce restul imensei armate se oprea cam la o sută de pași de formația noastră. Poate că voiau să vadă câți dintre noi mai rămăseseră în viață după atacul cu săgeți sau poate că voiau să parlamenteze?

Caii lor se afundau în zăpadă până la genunchi și vântul înghețat dinspre miazănoapte le făceau coamele să fluture. Se opriră la distanța la care se puteau auzi glasurile.

Uriașul blond își aruncă lancea către pământ și o înfipse în gheață, strigând câteva cuvinte aspre și tăioase.

-Ce vrea? Întrebă Kleanor.

-Ce a spus? repetă Agasias.

Ieșii în faă spre mirarea tuturor:

-Eu îi înțeleg limba.

-Și?

-A spus: predați armele!

-Predați armele! repetai, strigând din răsputeri ca să înțeleagă toți.

Atunci se întâmplă ceea ce nu putea credea nimeni. Sophos tresări ca lovit de trăsnet, imagini îndepărtate trecură prin privirea sa împietrită până atunci și rătăcită. Se întoarse în spate ca să-și privească oamenii îngrămădiți în spatele carelor cu lăncile îndreptate către inamic, apoi îl privi țintă pe uriașul adversar. Ridică lancea și scutul și strigă cu glas tunător în asprul său dialect spartan.

-Molòn labé! Vino să le iei!

Cuvintele lui se  răspândiră ca focul. Cei cinci comandanți ieșiră cu batalioanele lor din cercul de care și repetară în cor:

-Molòn labé!

-Molòn labé!

-Molòn labé!

Și începură să bată cu săbiile în scuturi.

Războinicii își îndreptară și ei spinările, ridicară capul, stătură drepți ca niște lănci amenințătoare și începură să bată cu săbiile în scuturi, strigând acele cuvinte, încărcându-se la fiecare lovitură, la fiecare strigăt, de furie și de un dram de nebunie.

Uriașul blond și escorta sa fură izbiți în plin de urletul acela de bronz ca de vântul nimicitor al unei vijelii.

Sophos strigă:

-Formație pană, batalioanele în evantai și fiecare pornește în fața lui: atacăm în cinci puncte și mergem spre creastă cât de repede putem. Acolo sus ne unim din nou. Gata de atac! Xeno, cu mine! Kleanor, Timas, Xanthi, gata de pornire. Fluiere, trâmbițe, înainte!

În momentul acela fui sigură că pentru noi, femeile, totul se sfârșise și că ne vor abandona pe câmpul acela, dar vocea lui Xeno răsună nu mai puțin puternică: ”Femeile în mijlocul formațiilor. Nu vă pierdeți de soldați, cine rămâne în urmă, moare!”

Trâmbițele sunară, cele cinci batalioane porniră la atac, fiecare în sectorul său, răsfirându-se ca spițele unei roți în jurul butucului din centru. Îi văzui pe comandanții marilor unități adunându-i în jurul lor pe cei mai puternici războinici ai armatei: Eurilocos din Lusis, Aristonimos cel cu picioare lungi și sprintene, Haristeas cu părul lui roșu ca flăcările, Licias din Syracuza, Nicarhos din Arcadia și strigând mereu la trâmbițași și la cei care cântau din fluiere. Aceasta însemna un singur lucru: atac cu bărbia în piept și înaintare fără oprire până când frontul inamic era risipit și făcut bucăți. Fluierele începură să dea la unison ritmul de mers, tobele bubuiră făcând să vibreze inimile tuturor, cele cinci pene ca razele unei stele începură să înainteze, de sub scuturile strânse ca țiglele de pe o casă nu apăreau decât lăncile masive din lemn de frasin, mantiile roșii, ponosite acum, ieșeau dramatic în evidență pe întinderea înzăpezită. Inamicii începură să arunce din nou cu săgeți care se înfigeau în scuturi, îngreunându-le, dar înaintarea continua nestăvilită. Când mai era puțin până la contactul cu inamicii, izbucni vacarmul trâmbițelor, atât de puternic cum nu-l mai auzisem niciodată, se suprapuse  peste glasul fluierelor și al tobelor, incendie întreaga vale. În momentul acela, cele cinci batalioane loviră inamicul cu o asemenea violență că străpunseră una după alta rândurile luptătorilor adverși, desfăcându-le formația.

Inamicii reacționară cu o îndârjire furioasă, dar frontul lor, deși întins de sute de oameni, fu spart în cinci locuri, iar adversarii copleșiți și împinși în lături. În ciuda șovăielii de la început, fiecare dintre ei se luptă cu o asemenea energie sălbatică încât nu puțini de-ai noștri fură răniți sau uciși. Strigătul de război răsuna fără încetare în valuri de sute, de mii de glasuri, și în strigătul acela vibra o forță miraculoasă pe care nimeni nu credea că o poate avea. După o ciocnire nespus de dură cu inamicii, aceștia, învălmășiți în dezordine și cuprinși de panică, începură să se încurce unii pe alții, pierzându-și coeziunea și curajul.

Când, în cele din urmă, urletele, semnalul de trâmbiță și sunetul ascuțit al fluierelor se stinseră, cercul inamicilor fusese rupt în cinci segmente și batalioanele lui Sophos și ale celorlalți comandanți urcau către pozițiile dominante, înaintând spre buza craterului. Cercetașii traci și tribali din ariergardă aruncau acum spre vale sulițe de tot felul și mergeau cu spatele urmând înaintarea camarazilor către înălțimile care străjuiau valea.

Incredibila operațiune fu dusă până la capăt. De pe marginea craterului, cei Zece Mii izbucniră în strigăte de victorie. După o asemenea acțiune nimeni nu mai putea îndrăzni să-i atace.

Obosit și cu răsuflarea întretăiată de emoție, Xeno se apropie de Sophos:

-I-ai văzut pe oamenii tăi? I-ai văzut? Nu merită, oare, să se salveze, orice ar însemna asta?

Sophos rămase tăcut câteva clipe, privind în jur încremenit și uimit, fără a-și da seama de ceea ce se întâmplase, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Apoi, vocea sa rupse tăcerea:

-Ai dreptate, scriitorule, orice s-ar întâmpla, ne întoarcem înapoi, îi ducem acasă.

Nimeni nu se mai uită înapoi, pentru că n-ar fi suportat să-i vadă pe camarazii rămași pe fundul craterului sau pe povârnișurile sale, răniți sau muribunzi, și nici pe fetele care rătăceau prin vălmășagul de sânge, fier și gheață, revărsat pe zăpada pătată de sânge.

Când ultimele strigăte încetară, pornirăm la drum târându-ne cu greu până la un grup de sate părăsite de locuitorii lor, și acolo puturăm să facem popas și să ne odihnim.

La căderea nopții, Xeno se apropie și mă îmbrățișă strâns, apoi se dădu înapoi și mă privi țintă în ochi:

-Chiar înțelegeai limba barbarului ăluia?

-Nu. Dar îmi dădeam seama că numai o frază de felul acela ar fi putut face să reînvie curajul lui Sophos și al celorlalți. Nu-ți amintești că tu ai fost acela care mi-a povestit ce a făcut regele Leonidas la Porțile Fierbinți?

Xeno mă privi îndelung de parcă nu i-ar fi venit să-și creadă urechilor.

3 responses to “Armata pierdută – Valerio Massimo Manfredi – extras

  1. O inițiativă bună aceasta de a posta din ”Armata pierdută”. Am citit “Alexandru cel Mare” de Manfredi. Sunt pasionată de istorie și de romanul istoric. ”Armata pierdută” am primit-o de ziua mea , anul trecut, în decembrie, de la fostul meu prieten, dar nu am apucat s-o citesc. Bine, am și alte pasiuni, hikingul, de exemplu. Tatăl meu este profesor de istorie, așa că a fost cumva o continuare firească să dau la istorie după liceu. Sunt în ultimul an la Facultatea de Istorie, la Universitatea din București. Sincer, nu sunt atrasă de cariera de profesor, mai curând de una de fotomodel, am mai pozat în liceu.🙂
    Dacă vrei să urci pe munte cu grupul meu, scrie-mi la adresa de e-mail.

  2. Zelinda, mulțumesc.
    Deci ai citit romanul cu MegaAlexandros. Bravo.

    Eu nu sunt din generația ta, am o fiică cam de vârsta ta, poate un pic mai mică, sunt căsătorit și un pic trecut de patruzeci de ani (da, sunt un tată tânăr, fiică-mea s-a născut când eram în anul I de facultate!).

    Este tentantă propunerea cu muntele, însă cred că e mai bine să te duci cu gașca ta.🙂

    Dacă mă răzgândesc, îți scriu.

  3. ”Mature rooster makes the soup good”🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s