Mihai Viteazul – continuare

Am avut de curând o dispută cu dl Nicolae Nicu pe tema ”Mihai Viteazul”, la postarea mea cu același nume, de mai jos.

Am considerat că în continuarea acelei dispute nu ar fi rău să postez secțiunea dedicată lui Mihai Viteazul, din ”Istorie și mit în conștiința românească”, de Lucian Boia.

Iate ce scrie profesorul George Pruteanu despre această carte:

SCHIMBĂTOARELE PLĂSMUIRI ALE ISTORIEI

Iată o carte 1) ideală pentru o cronică în Dilema, scrisă parcă spre a alimenta spiritul de îndoială metodică, de scepticism detabuizant*, de plăcere a privirii adevărului, cît e, şi pe o parte şi pe cealaltă, fără entuziasme partizanale, nici înverşunări demolatoare.

Hazardul face că eram pe punctul de a consacra o cronică unei culegeri pregătitoare (dar nu ştiam acest lucru) a cărţii de faţă, culegere care-mi lăsase o foarte bună impresie: „Mituri istorice româneşti” 2), 12 studii semnate de 6 studenţi şi doi cercetători (unul fiind Lucian Boia, coordonatorul volumului).

Cartea lui Lucian Boia pică la ţanc. După 50 de ani de manipulare şi după alţi 7 în care această manipulare a luat şi tonuri isterice (prin libertatea deplină de expresie), istoria e teritoriul pe care orice instanţă interesată şi, la urma urmei, orice demagog îşi construieşte fără păs ficţiunile mai mult sau mai puţin ideologice, pline de ira et studio° şi cît se poate de pro domo°. Faimoasa vorbă (a lui Daicoviciu, pare-mi-se), că „pe măsură ce îmbătrînesc, constat că istoria e tot mai imprevizibilă”, a cunoscut, în anii stalinismului, ai ceauşismului şi apoi ai stîngaciului nostru post-comunism, întrupări spectaculoase, năucitoare. Burebista o lua înaintea lui Decebal, Mircea cel Bătrîn devenea „cel Mare”, 23 August îşi schimba numele din 5 în 5 ani, după ‘89 aflam că Antonescu a fost un erou neprihănit, mare protector al evreilor, Ceauşescu un titan al diplomaţiei mondiale şcl.

Lucian Boia vine să ne arate că mari noutăţi nu-s sub soare, că plasarea ancilară a istoriei la cheremul avînturilor politice nu-i de-azi-de ieri şi că în ultimele două secole are state serioase. El elaborează astfel o sui generis istorie a istoriologiei româneşti, din perspectiva (quasi caleidoscopică) a metamorfozelor de viziune pe un mare şir de subiecte. Ca să-i fac o idee cititorului, voi rezuma cîteva din ele, inspirîndu-mă şi din admirabila ironie (profund intelectuală, niciodată gratuită) a autorului, adevărat performer al imparţialităţii sardonice:

• nu avem istorie – avem o mare istorie
• Mihai Viteazu a fost un geniu al unităţii naţionale – a fost un aventurier, care habar n-avea de ideea de naţiune
• suntem foarte daci, suntem o extraordinară sinteză
de daci cu romani – suntem foarte romani / / suntem un ghiveci de daci, romani, slavi, turci, unguri, evrei şi ţigani, plus alte condimente
• la greu, românii au fost uniţi – românii se mănîncă veşnic între ei
• noi am fost pavăza Apusului, care şi-a putut construi
catedralele – cînd se coagulau stătuleţele noastre, Apusul îşi cam isprăvise de construit catedralele; drumul cel mai scurt al turcului spre Apus nici măcar nu trece pe la noi
• suntem la marginea Evropii – ba dimpotrivă, din Bucegi a izvodit toată civilizaţia mondială
• slavii ne-au găsit „formaţi” – am fiert şi noi o vreme în oala slavă
• bătălia de la Rovine a salvat Occidentul – nici nu ştim precis ce s-a-ntîmplat la Rovine
• Ştefan cel Mare a fost domn al Moldovei – a fost domn al tuturor românilor
• suntem ospitalieri şi toleranţi – „Nu ne vindem ţara!”, 13-15 iunie ‘90, „voi n-aţi mîncat salam cu soia!”
• grecul, turcul şi rusul sunt răi, anturajul lor ne-a
stricat calităţile primordiale – Occidentul ne-a adus numai blăstămăţii
• Parisul e un „mare Bucureşti” – Caragiale, totuşi, crede că cel mai bun Bucureşti e Berlinul, unde şi fuge, et il court encore
• am fost mereu în Europa – Bucureştiul e un mic Istanbul
• ţiganii ne mănîncă zilele / ungurii ne mănîncă zilele / evreii ne mănîncă zilele / americanii ne mănîncă zilele – noi ne mîncăm zilele
• evreii ne-au adus comunismul – comunismul a scos evreii în faţă
• Vasile Roaită se sacrifica pentru clasa muncitoare – era un agent infiltrat al Siguranţei
• Antonescu a fost antisemit – ba nu, regele Mihai vrea moşiile
• Occidentul e cinic şi pragmatic, îşi vede doar de
interesele lui – Occidentul are ceva cu noi, ne paşte
• noi numai ne-am apărat sărăcia şi nevoile şi neamul,
n-am dat niciodată peste alţii, fiind buni de felul nostru – dar la Budapesta ce-aţi cătat? dar la Cotul Donului?
• domnitorii noştri aveau şi unele cusururi, nu erau
perfecţi – cel mai ştefan cel mare dintre mircea cei bătrîni e mihai viteazu
• boierii au fost pilonii Evului nostru Mediu – cu cît un domn tăia mai mulţi boieri, cu atît era mai bun şi mai iubit de popor
• Ştefan cel Mare e Sfînt – era muieratic
• Ţepeş a fost un monstru sîngeros – „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne?”
• Brătianu/ Lascăr Catargiu – Bălcescu/ Magheru/ Ana Ipătescu
• Bălcescu a fost cel mai – a fost un personaj secundar
• regina Maria = zeiţă pe pămînt – rea de muscă, îi plăceau cam mult bărbaţii
• la 1907 au fost 11.000 de victime – nici măcar 1.100
• pe vremea lui Ceauşescu s-a înfăptuit – şi Danaidele au robotit
• după 1989, istoria se predă cinstit – în manualul de a XII-a, 25 de ani interbelici se întind pe 119 pagini, în vreme ce 45 de ani de comunism nu au decît 10 pagini de „rezumat palid şi ambiguu” (p.285)
• constrîngerea creează forţă, am avut mare literatură – mapamondul n-a luat-o-n seamă… etc.etc.

Avem de-a face cu o carte de neocolit, de o răscolitoare luciditate, panoramă a unei teribile galerii de potemkiniade* ideologice, cu o bătaie asurzitoare în prezent, confirmînd atît în registru pozitiv, cît şi în cel ultra-ironic aserţiunea lui Croce, conform căreia ogni vera storia e storia contemporanea°.
_____________________
1) Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, seria „Istorie” (coordonată de Sorin Antohi), Buc., 1997, 312 p.
2) Universitatea Bucureşti – Facultatea de Istorie – Centrul de Istorie a Imaginarului, Mituri istorice româneşti, sub direcţia lui Lucian Boia, Ed. Universităţii Bucureşti, 256 p., 5500 lei.

George PRUTEANU
Dilema, nr. 230, 20 iun. 1997

Sursa: http://www.pruteanu.ro/CroniciLiterare/230-boia.htm

Vă las în compania textului despre Mihai Viteazul al lui Lucian Boia:

”Se afla rezumata în aceste cîteva rînduri marea dilema care adivizat societatea româneasca în ultimele doua secole.

UN MIT NAŢIONAL: MIHAI VITEAZUL

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustreaza mai bine ca oricare alt model istoric mutatiile petrecute în constiinta româneasca.
Domnitorul care a reusit sa stapîneasca pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei tari reunite, trei veacuri mai tîrziu, în România moderna, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea.s O asemenea interpretare lipseste cu desavîrsire în istoriografia cronicareasca a veacului al XVII-lea si chiar mai tîrziu, spre 1800, la scoala Ardeleana. Puse în evidenta, pe lînga personalitatea exceptionala a lui Mihai, erau ideea crestina si strînsele raporturi cu împaratul Rudolf. De asemenea, ambitia cuceritorului aparea frecvent ca mobil al actiunii, ocupînd în schema interpretativa locul pe care mai tîrziu îl va lua „ideea româneasca”.

La Miron Costin, Mihai Viteazul se afla în postura de cuceritor al Ardealului si al Moldovei, „pricina de multe varsari de sînge între crestini”, de altfel putin apreciate chiar de munteni: „Se urîse muntenilor cu domnia lui Mihai-voda, tot cu osti si razboaie.

„Din cealalta perspectiva, munteneasca, Istoria domnilor Ţarii Românesti, atribuita lui Radu Popescu, îi trateaza de-a valma pe toti adversarii lui Mihai, straini si români deopotriva: „au supus domnia lui pa turci, pa moldoveni, pa unguri, de-i avea ca pe neste magari pe toti”.10 Savoarea exprimarii nu face decît sa confirme absenta ideii românesti. Sa fi fost Mihai Viteazul, la 1600, mai „patriot” decît eruditii cronicari de la sfîrsitul secolului al XVII-lea?

Nici scoala Ardeleana, careia constiinta nationala româneasca din veacul al XlX-lea îi datoreaza atît de mult, nu face totusi pasul decisiv, desi telul sau era afirmarea identitatii românilorsi a mîndriei de a fi român. Ideea unui stat unic al tuturor românilor nu îsi gaseste înca afirmarea, înfaptuirile lui Mihai Viteazul nefiind exploatate în acest sens. Iata cum îi rezuma domnia Samuil Micu, în Scurta cunostinta a istoriei românilor (redactata în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea): „în anul 1593 în domnia Ţarii Românesti au urmat Mihai Voda, carele sa zice Viteaz. Acesta foarte mare ostasiu au fost, si pre turci i-au batut si pre ardeleni i-au biruit si Ardealul l-au luat si l-au dat împaratului Rudolf…”11 Astazi, o asemenea interpretare ar stîrni indignarea multora; autorul ei este totusi unul dintre marii initiatori ai nationalismului românesc!

„In Hronica românilor si a mai multor neamuri”, Gheorghe sincai consacra un larg spatiu domniei lui Mihai si cu deosebire actiunii lui în Transilvania. Combatîndu-l pe Engel, el pune mereu lucrurile la punct în favoarea românilor. Apara cu îndîrjire personalitatea voievodului, caruia îi compune un portret moral avantajos, în antiteza cu defectele adversarilor sai. Ingredientele mitului sînt prezente, dar mitul înca lipseste. sincai accentueaza asupra mîndriei nationale, dar nu exploateaza politic ideea în sens de unitate nationala.

Cîteva decenii mai tîrziu, în 1830, banateanul Damaschin Bojinca, discipol al scolii Ardelene, publica, în Biblioteca româneasca, o biografie a domnitorului, sub titlul Vestitele fapte si perirea lui Mihai Viteazul, printipul Ţarii Românesti. Nici de data aceasta ideea nationala nu apare cu adevarat conturata, accentul cazînd pe luptele împotriva turcilor.

Momentul de rascruce este marcat de transilvaneanul Aaron Florian, stabilit în Ţara Româneasca, unde devine profesor la Colegiul „Sfîntul Sava” din Bucuresti. Mihai Viteazul ocupa un loc esential în sinteza sa Idee repede de istoria printipatului Ţarii Românesti. Aaron Florian procedeaza la o amplificare a personajului si a epocii, consacrîndu-le mult peste ceea ce pretindea economia lucrarii: doua sute de pagini, cea mai mare parte a celui de-al doilea volum, aparut în 1837, si, în acelasi timp, înscrie, în sfîrsit, actiunea lui Mihai pe linia înfaptuirii unitatii nationale românesti. Singurul repros adus voievodului sta în faptul ca nu s-a dovedit capabil sa doteze teritoriile românesti unificate cu o constitutie potrivita. Numai acest fel ar fi putut începe o era noua, care ar fi permis românilor sa evolueze, uniti, între celelalte natii ale Europei.Asa vedea lucrurile, la Bucuresti, transilvaneanul Aaron Florian.

Nu însa si moldoveanul Kogalniceanu. Cel care avea sa devina marele artizan al unirii principatelor nu se dovedeste deloc sensibil, în opera sa de tinerete, la potentialul national al episodului Mihai Viteazul, în Histoire de la Valachie…, publicata în acelasi an, 1837, cu volumul amintit al lui Aaron Florian, ne întîmpina un Mihai Viteazul descins din evocarea lui Miron Costin, neanuntînd înca în nici un fel proiectul de unitate nationala. Trasatura lui dominanta pare a fi ambitia nemasurata care l-ar fi împins nu numai sa cucereasca Transilvania, dar chiar sa viseze la coroana Ungariei si a Poloniei. „Domnia sa a fost stralucita prin cuceriri, dar fatala Ţarii Românesti”, conchide Kogalniceanu, extragînd de aici si o anumita morala istorica: „numele marilor cuceritori nu piere niciodata în memoria poporului, în timp ce acesta uita pe principii virtuosi, dar pasnici”.12 Mihai apare ca un mare raz boinic, un erou, dar nicidecum ca unificator.

Nici Nicolae Balcescu, desi muntean, nu pare atras, în mod deosebit, în primele lui lucrari (Puterea armata si arta militara de la întemeierea principatului Valahiei pîna acum, 1844; Despre starea sociala a muncitorilor plugari…, 1846), de personalitatea voievodului, acordîndu-i locul si importanta cerute de subiectele respective si nimic mai mult.

Dar, dupa 1840, irezistibila ascensiune a lui Mihai devine totmai vizibila. Ascensiune în ambele ipostaze, eventual contradictorii, dar si complementare: domnitor glorios al Ţarii Românesti si unificator al românilor. Prima a fost pusa în valoare de însusi domnitorul Ţarii Românesti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), caruia i-a placut sa se erijeze în urmas al marelui voievod, orchestrînd o insistenta propaganda în acest sens. Alungat de pe tron la 1848, el nu si-a putut atinge telul de a deveni un nou Mihai, dar vanitoasa asumare princiara a mostenirii acestuia nu a ramas fara ecou. Atmosfera tot mai încarcata de amintirea eroului de la Calugareni îl va fi înrîurit si pe Balcescu, în ciuda opozitiei sale fata de regimul lui Bibescu.

Chiar în Moldova, simbolul Mihai începe sa se afirme. La 1843, în „Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie nationala la Academia Mihaileana din Iasi”, Kogalniceanu se apropie de voievodul muntean cu simtitor mai multa simpatie decît o facuse cu sase ani în urma. Mihai este prezentat acum ca fiind cel care a unit partile disparate ale Daciei vechi.

Simbolul îsi capata deplina stralucire si functionalitate în opera ultima si cea mai ambitioasa a lui Nicolae Balcescu, începuta la 1847 si neîncheiata înca la moartea sa, în 1852: „Istoria românilor sub Mihai Voda Viteazul”. Apare o sensibila evolutie, în sensul ideii nationale, fata de primele eseuri ale istoricului. Ţelul actiunii lui Mihai este net proclamat: unitatea nationala. El „voi a-si creea o patrie mare pe cît tine pamîntul românesc”. A realizat astfel „visarea iubita a voievozilor cei mari ai românilor”, începînd cu Mircea cel Batrîn, „cel dintîi domn român care se lupta pentru unitatea nationala”. Domnitorii nu faceau în fond decît sa exprime prin actiunea lor politica un sentiment general împartasit, dat fiind ca, de la origini, „în inima tuturor românilor ramasese nestearsa traditia unui trai comun si dorinta de a-l înfiinta din nou”.

Aceasta explica „ura nationala a românilor în contra tiranilor unguri”. Iata de ce, „de cîte ori un steag românesc se ivea fluturînd în vîrful Carpatilor, Ardealul întreg se înfiora: românii de nadejde, tiranii lor de spaima”.

Cartea lui Balcescu a însemnat o premiera în istoriografia româneasca. Pentru prima oara istoria medievala a românilor, a celor trei tari românesti, era tratata explicit ca istorie nationala,ca istorie a unui deziderat national care nu a încetat sa se manifeste de-a lungul veacurilor, ca istorie a unui ideal stat românesc, deplin si unitar. Influenta acestei lucrari asupra constiintei nationale românesti a fost considerabila, cu toata întîrzierea relativa a publicarii (editie partiala în 1861-1863, integrala în 1878, apoi numeroase reeditari). Prin Balcescu, Mihai Viteazul se impune decisiv si definitiv ca prim ctitor al României moderne.

Anii imediat premergatori unirii principatelor din 1859 marcheaza cresterea interesului pentru figura voievodului, inclusiv în Moldova, paralel cu conferirea de valente unificatoare unordomnitori moldoveni, în primul rînd lui Stefan cel Mare. împreuna, Mihai si stefan ajung sa simbolizeze istoria particulara, dar totodata comuna, tinzînd oricum spre unitate, a celor doua tari românesti surori.

Se observa astfel cum, între 1830 si 1860, cu o intensificare notabila în preajma revolutiei de la 1848 si apoi a Unirii, Mihai Viteazul trece printr-un proces de transfigurare, devenind, din erou crestin si razboinic, un simbol al unitatii românesti. Sînt anii cînd idealul de unire într-un stat românesc, România ideala prefigurata în constiinte, se proiecteaza în trecutul istoric. Aceasta orientare nationala, politica si istorica apartine în esenta unei singure generatii, generatia care a facut revolutia de la 1848 si a realizat apoi unirea Principatelor si România moderna. Am va zut cum în aceeasi perioada este frecvent invocata Dacia, ca ex- presie a unitatii primordiale a pamîntului românesc. Doua simboluri, care conduc la o mare aspiratie: Dacia antica, reînviata pentru un moment de Mihai Viteazul si menita a se reîntruchipa în România de mîine.”

Sursa: http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/LUCIAN-BOIA-Istorie-si-mit-in-651021223.php

6 responses to “Mihai Viteazul – continuare

  1. Nu comentez, nu numai pentru că am o cu totul altă opinie decît cea a profesorului Pruteanu, nu comentez pentru că aș cădea exact în plasa manufacturii de minciuni, cu ale sale tentacule universitare și publicistice.

    Las în schimb pe altcineva să vină cu o contribuție, poate semnificativă, cu toate că, în afară de neplăcuta infestare pe care Boia o produce printre studenții expuși maladiei cunoscute („societatea deschisă” Soros – GDS – societate civila – neokomintern, cu alte cuvinte), individul nu prea merită băgat în seamă. De unde și nevoia de a-l reedita, cu repetiție, a fostei Edituri Politice, cedată cu arme și bagaje mentorilor din Franța ai GDSismului, rămasă însă la (alt)fel de politică. Devenită o ramificație bon pour l’Orient a nucleului extrem de agresiv de acolo, nucleu care se poate lăuda cu străluciți gînditori – popularizați copios pe aici de către editură – cum ar fi, de exemplu, criminalul de război Bernard Henri-Levy, lucrarea cu program a acesteia nu e greu de descifrat, cînd nu e declarată fățiș: reprimarea naționalismului sub orice formă, dezrădăcinare prin distrugerea legăturilor organice din societățile țintă, rescrierea istoriei (propriu-zise, literare, etc) în varianta lor.

    Demitizarea demitizatoruluihttp://www.george-damian.ro/cazul-lucian-boia-demitizarea-demitizatorului-2727.html

  2. Intrecere, eu am terminat cartea de curând și te asigur că nu are nimic antinațional în ea. Chiar intenționam și încă mai intenționez să scriu câteva cuvinte despre ea.
    Și eu am avut prejudecăți legate de ea, pe care nu le mai am, din contră, acum cred că este o carte excelentă, una dintre marile contribuții la istoriografia post-1989.
    Deci, trebuie citită, ca să-ți dai seama ce reprezintă.

    Cronica tipului este zero, este o însăilare fără nicio trimitere la conținutul cărții și cu niște presupuneri care nu au nimic de-a face cu realitatea. Probabil omul nici nu a citit cartea.

  3. Nu comentez pentru că am o opinie cel puțin la fel de categorică, dar opusă. Iar centrul de greutate al polemicii se află, după mine, dincolo de afișatul interes pentru istoria românilor, mult mai aproape de diversele dorințe și intenții legate de actuala Românie.

    Fără a fi istoric și fără pretenția de rigoare (obligatorie la istoricii de meserie), nici ușor de păcălit pe teme de interpretare a istoriei nu sînt, poate pentru că istoria m-a pasionat fără ca îmbinarea detaliilor să-mi reducă semnificativ posibilitatea de a lega felul cum se (re)scrie istoria de mult mai accesibilul, cu ale sale interese și motivații, prezent în care, iată, se (re)scrie de zor. De ce-ul, într-un caz precum Boia, îmi apare cu claritate.

    Omul nu comentează cartea în scurta postare, ridică doar cîteva întrebări de bun simț. Face altceva, totuși, recomandă o carte răspuns, scrisă de un istoric. Nu afirm că acolo se strînge mai mult adevăr pentru că, repet, nu am intenția să-i aduc lui LB un plus de notorietate, fie și prin polemică. Boia oricum nu are trecere între istorici, există confruntări mult mai importante pe teme de istorie, cu alții, încît să se risipească energii profesionale. Energii care, datorită presiunilor venite dinspre cercurile care promovează pe unii ca Boia, nu dau pe-afară nici așa. De asta am și ales „cronica”. Boia, în general, nu e apărat sau combătut de către istorici, așa că o carte scrisă de unul dintre ei ca un fel de răspuns rămîne un eveniment. Cît de adecvat, fiecare e liber să hotărască.

    În vremurile normale, care vor veni pînă la urmă, Boia va fi uitat cu ușurință. Ar merita, poate, combătut în planul propagandei culturale antiromânești din care face parte, temele din istoria românească cu care se joacă nu sînt afectate decît superficial de străduințele sale.

    (pentru cine nu cunoaște, intrecere = conumishu (făr-de-blog pe atunci) cînd comenta în forumul internetic organizat de domnul George Pruteanu)

  4. Intrecere, ţi-am spus, citeşte cartea şi te vei convinge că nu are nimic antinaţional în ea. Tocmai, că Lucian Boia nu rescrie istoria.

  5. IN PREAJMA DOMNITORULUI TREBUIE SA SE FI GASIT UN CARTURARA UMANIST CARE SA-L FACA ATENT CA TERITORIILE REUNITE VREMELNIC DE EL SUNT ALE FOSTEI DACII (Virgil Candea). Cred ca reputatul academician a spus totul.

  6. Domnule Cristian Vasilescu, istoricul Lucian Boia spune că în vremea lui Mihai Viteazul, deşi români aveau conştiinţa originii comune – exact ceea ce aţi subliniat mai sus – ei nu aveau şi o conştiinţă comună naţională, că sunt aceeaşi naţie. Ideea aceasta a fost sădită de Bălcescu ca pregătire ideologică a revoluţiei de la 1848. În opinia mea, Bălcescu a asigurat de fapt renaşterea acestei idei, pierdută cândva după cucerirea romană. Boia arată că nu i-au dat o mare importanţă cărturarii lui Mihai, iar când s-au referit la el, aceştia l-au criticat, au vorbit de pierderile de vieţi omeneşti şi materiale pe care pofta de mărire, după ei, a adus-o celor trei teritorii locuite de români. Bălcescu a fost cel care a construit imaginea lui Mihai, aşa cum este ea descrisă azi în cărţile noastre de istorie. Ceea ce Boia subliniază nu este că noi nu am fi o singură naţie- pentru că noi chiar suntem o singură naţie, Boia, ca orice român, ştie şi susţine acest lucru – ci doar că la nivelul sec. XVI – XVII încă nu exista (renăscuse, zic eu) acest concept.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s