Mihai Viteazul

Ieri, când am trecut la un moment dat prin sufragerie, am dat de mama care se uita la “Buzduganul cu trei peceţi”, pe Naţional TV. Am stat şi m-am uitat un pic cu ea la film. Am prins partea când este ars pe rug un anume Ştefan Iojica, în Ardeal. În momentul când se pune foc, acesta strigă către omul lui Mihai prezent la execuţie, un călugăr: “Părinte, roagă-te lui Dumnezeu şi lui Mihai-Vodă pentru Transilvania şi pentru netrebnicul de Ştefan Iojica, ars pentru credinţa lui în Transilvania românească”. Mister. Cine este Ştefan Iojica? Am căutat pe Internet şi am dat de un articol publicat în Evenimentul Zilei şi prezentat mai jos, din care am aflat cine a fost Ştefan Iojica. Articolul, dedicat lui Mihai Viteazul, reprezintă un punct de vedere inedit asupra domniei acestui mare conducător al românilor. Precizez că nu-mi asum acest punct de vedere, dar nici nu-l neg, îl prezint lăsând fiecărui cititor libertatea de a-l accepta sau refuza.

Mihai Viteazul, al doilea unificator al ţărilor române

Autor: Andreea Dogar

Sursa: http://www.evz.ro/detalii/stiri/mihai-viteazul-al-doilea-unificator-al-tarilor-romane-879011.html – 09 decembrie 2009

Poate că personajul istoric al evului mediu care a fost ridicat pe cel mai înalt piedestal de istoriografia română este Mihai Viteazul.

Devenit simbol al unităţii românilor într-o perioadă în care nu exista încă România, voievodul a devenit apoi un erou, un salvator, al cărui rol era să îl anunţe pe conducătorul comunist care îi împrumuta virtuţile. Dar simplicarea istoriei prin proiectarea în trecut a unor realităţi moderne nu ne ajută să înţelegem acţiunile celui care a fost primul român ce a unit Muntenia, Transilvania şi Ţara Românească.

La momentul în care Mihai Viteazul ajunge pe tronul Ţării Româneşti cumpărându-şi tronul de la Istanbul, Imperiul Otoman trecea printr-o perioadă de criză, marcată de conflicte în Asia şi de schimbări rapide ale sultanilor. În acest context internaţional, în jur de 1593, împăratul habsburg Rudolf al II-lea decide să reia cruciada împotriva turcilor, iar la iniţiativa Papei, mai multe state se grupează în Liga Sfântă.

„Mihai Viteazul se naşte ca personaj istoric în contextul războiului de 15 ani, dintre 1593-1606. Iniţial, delegaţii Ligii Sfinte s-au ferit să îl contacteze pe Mihai, care a fost văzut ca un om al turcilor. L-au contactat pe domnitorul moldovean, dar pe Mihai s-au ferit”, spune Marius Diaconescu, lector doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializat în istoria Transilvaniei.

Sigismund Bathory, primul care stăpâneşte cele trei ţări

Habsburgii i-au lăsat lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, conducerea acestei părţi a frontului antiotoman. Mihai Viteazul şi domnul din Moldova, Ştefan Răzvan, aderă şi ei la Liga Sfântă, însă în anumite condiţii: înainte de a începe războiul, cei doi trebuie să încheie, din îndemnul împăratului, un tratat cu principele Transilvaniei.

„Cu toţii ştim de Mihai Viteazul că a făcut prima unire a ţărilor române. Formula corectă ar fi Mihai Viteazul este primul domnitor român care a făcut unirea ţărilor române. Fiindcă nu este primul”, spune Diaconescu.

În 1595 a fost semnat un tratat între principele Transilvaniei şi delegaţiile celor doi domni de dincolo de Carpaţi (Mihai Viteazul în mai, Ştefan Răzvan în iunie): „Acele două tratate sunt actul de unire. Prin acele documente, domnitorii români sunt reduşi la funcţia de guvernatori. Nu puteau să administreze vistieria ţării singuri. Acesta este un atribut al suveranităţii, al domniei. Domnul poate decide în evul mediu ce face cu banii ţării. I se ia acest drept”, explică istoricul. Mihai Vitazul putea folosi vistieria numai cu acordul principelui. În plus, trei soli munteni trebuia să participe la Dieta Transilvaniei, care devenea forul suprem pentru cele trei ţări. De asemenea, boierii munteni primeau dreptul de a nu mai putea fi ucişi fără învoirea principelui din Ardeal. „Doar aşa a intrat în Liga Sfântă, direct n-a putut să intre pentru că cei din Ligă s-au temut că e omul turcilor”.

Din acel moment, titulatura lui Sigismund e „principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”. Pe sigiliul şi pe stemele afişate de el apar stemele celor trei principate. „Nu numai atât, chiar dacă nu le convenea, ambasadorii ţărilor străine şi principii ţărilor străine recunosc titulatura, asta este important. Habsburgilor nu le convenea, dar au acceptat-o pentru că aveau nevoie de Sigismund pe frontul antiotoman”, spune Diaconescu. Mihai a acceptat şi el aceste condiţii deoarece era interesat să aibă spatele protejat de armata Transilvaniei, precum şi de ajutorul financiar al habsburgilor pentru susţinerea viitoarei lupte antiotomane.

Politica externă a Transilvaniei, condusă de un român

„Sigismund Bathory era un principe tânăr, aventurier, cu vise mari, că o să ajungă mare domnitor, rege cu multe coroane, cu ţări multe supuse. Era ambiţios. A avut şi consilieri care au ştiut să-i aţâţe ambiţia. Era un român, Ştefan Iojica: el a copilărit împreună cu Sigismund şi erau prieteni foarte buni. Iojica, din simplu slujitor a ajuns mare cancelar: automat el dictează politica externă a principatului. Îl influenţa foarte mult pe principe. Se pare că el era cel care îi gâdila orgoliile”, îi conturează istoricul personalitatea.

Potrivit lui, prima unire a ţinut, pentru Moldova, până în august 1595 (deci numai trei luni, începând cu iunie), deoarece la acea dată ţara este ocupată de Ieremia Movilă, care se înscăunează cu sprijin polonez. Pentru Ţara Românească, unirea a ţinut până în decembrie 1595: „De Crăciun, Mihai a fost în solie la Sigismund Bathory în Transilvania şi atunci principele, ca mulţumire pentru efortul depus în războiul antiotoman, i-a dat voie să foloseacă vistieria ţării”.

După ce a încheiat tratatul cu Sigismund (foto), Mihai începe lupta împotriva turcilor şi atacă cetăţile turceşti de dincolo de Dunăre. Apoi vin turcii şi are loc vestita bătălie de la Călugăreni, din august 1595. „Într-un război sunt mai multe etape. Poate fi victorie pe moment, dar analizând pe ansamblu, a fost o înfrângere. Într-adevăr, la Călugăreni, probabil că Sinan a căzut de pe cal cum spune legenda, probabil că au murit mai mulţi turci decât români. Dar după aceea, când s-a ridicat Sinan din nămol şi s-a uitat în zări, n-a găsit nici picior de ostaş român”, povesteşte Diaconescu.

După Călugăreni, Mihai Viteazul s-a retras către valea Prahovei, spre munţi, aşteptând să vină Sigismund Bathory cu oastea Transilvaniei. „Să nu uităm că Sinan a intrat în Bucureşti, a intrat în Târgovişte, şi-a pus gardă otomană acolo. Deci practic n-a fost o victorie a lui Mihai Viteazul, în ciuda monumentelor care împânzesc ţara”, mai spune el. Armata transilvăneană a venit la Braşov, a trecut munţii, iar turcii au plecat din Ţara Românească, în urma bătăliei de la Giurgiu, unde s-a afirmat Mihai Viteazul.


„Lui Sigismund îi plăceau titlurile, victoriile militare, dar nu-i plăcea efortul”

Însă Bathory era o fire fluctuantă. În 1597 se strică relaţiile dintre cancelarul Iojica şi Sigismund deoarece principele se gândea să predea Transilvania habsburgilor şi el să renunţe la tron: „Pricipele Transilvaniei era un om labil psihic, nu era coerent în planurile sale. Şi îi plăceau titlurile, victoriile militare, dar nu-i plăcea efortul. Şi-a dat seama că era prea mare efortul pentru el să conducă acest front”, explică Diaconescu.

Acesta a fost motivul conflictului dintre cei doi deoarece Iojica se împotrivea cedării principatului. Istoricul arată că exista la acea dată un curent antihabsburgic în rândurile nobilimii ardelene: „Habsburgii, când ocupă o provincie, o organizează sistematic. Limitează exact pentru fiecare ce proprietăţi are şi ce obligaţii are faţă de stat. Pe când ardelenilor le convenea situaţia existentă. Totul era suficient de neclar şi puteau să facă o mulţime de abuzuri în privinţa plăţii impozitelor şi aşa mai departe. Iojica era exponentul acestei nobilimi care nu voia să fie cedată Transilvania habsburgilor”.

Iojica încearcă atunci să găsească o soluţie: în 1597, el îi propune lui Mihai să devină principe peste Transilvania, peste Ţara Românească şi peste Bulgaria, de unde sperau să-i alunge pe turci: „Cel care lansează pentru prima dată ideea ca Mihai să fie în frunte este Iojica. Nemulţumit de instabilitatea lui Sigismund Bathory, îi propune varianta aceasta”, evidenţiază cercetătorul.

„Mihai era strâns într-un cleşte”

Însă planul nu se pune în aplicare deoarece în 1598 Sigismund renunţă oficial la tron, iar în mijlocul Dietei îl arestează pe Iojica şi îl predă austriecilor. Românul este închis la Satu Mare, iar apoi este executat. Sigismund primeşte în schimb de la habsburgi două provincii din sudul Poloniei de astăzi, pe post de feude viagere. Însă viaţa liniştită de acolo nu i-a fost pe plac, aşa că după câteva luni se întoarce pe furiş în Transilvania, iar nobilii îl primesc bucuroşi.

„A stat câteva luni pe tron pentru că erau prea multe probleme în Transilvania din cauza războiului. Din nou s-a plictisit. Îi plăcea să conducă, dar fără responsabilităţi. Şi nu-l mai avea pe consilierul Ştefan Iojica să ducă greul administraţiei. Şi atunci, din nou cedează coroana, de data asta vărului său Andrei Bathory”, remarcă istoricul.

Andrei Bathory fusese crescut în Polonia, era filootoman şi antihabsburg, deci nu mai dorea o alianţă cu Rudolf al II-lea. El preia Transilvania în 1599. În acel moment, Mihai era strâns într-un cleşte: turcii la sud de Dunăre, iar în Moldova şi Transilvania doi duşmani ai săi susţinuţi de Polonia: Ieremia Movila şi Andrei Bathory. Orice culoar către habsburgi era închis. În aceste condiţii nefaste, voievodul român alege soluţia războiului: trece Carpaţii şi îl înfrânge pe Bathory la Şelimbăr, cu ajutorul secuilor, iar apoi intră în Alba Iulia. „El vrea să se proclame principe, dar n-o face oficial. Oficial este guvernator sau locţiitor al lui Rudolf al II-lea. În Transilvania le spune nobililor că el guvernează Transilvania în numele habsburgilor. Era conştient că nu i se recunoaşte titlul, deşi ar fi vrut asta”, explică Diaconescu.

Mihai copiază modelul Sigismund, la sugestia lui Iojica

Acest gest aţâţă apele, în ciuda faptului că Mihai i-a asigurat pe habsburgi că intenţia lui a fost să scoată Transilvania din mâinile polonezilor şi să o returneze împăratului.

Îngrijorat de veştile pe care le avea de un plan al Poloniei de a-l răsturna în Muntenia şi a-l pune domn pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă, el atacă Moldova, în 1600. „Mihai pune în aplicare ceea ce a făcut Sigismund înainte: este domn peste cele trei ţări. Cum a fost principe Sigismund Bathory în 1595, este el acum. El copiază un model, un model care i-a fost sugerat de Iojica în 1597. Aceste idei s-au dezvoltat în mintea lui, fireşte, era un strateg, era un militar, un domnitor. Dar ideea a pornit de la unirea făcută de Sigismund, când a văzut că toate cele trei ţări împreună au o forţă armată puternică. Aşa s-a ajuns să facă Mihai unirea, care a fost efemeră, câteva luni de zile”, spune cercetătorul.

„În momentul în care a ocupat şi Moldova, spaima, inclusiv la habsburgi, a fost prea mare. Toţi s-au temut că Mihai, valahul ăsta, are prea multă putere şi atunci va fi greu de ţinut în frâu. Şi atunci, practic, deşi el se aştepta să aibă ajutor, toţi i se împotriveau”, continuă el. Nobilii maghiari din Transilvania, cu ajutor austriac, alungă soldaţii lui Mihai din cetăţile din Transilvania, iar în Moldova intră imediat polonezii. În câteva săptămâni, Mihai pierde tot.

„Mihai Viteazul rămâne un model ca primul român ce a unificat ţările române. Mihai Viteazul trebuie să rămână în cărţile de istorie, bineînţeles, ocupă un loc important în Panteonul istoriei noastre. Dar trebuie spus adevărul. El a unit cele trei principate pentru a se elibera de presiunea polonă şi turcă, şi a copiat un model, creat de Iojica şi aplicat de Sigismund Bathory. De fapt, s-a urmărit crearea unei puteri care să reziste turcilor. Şi aceasta să înlocuiască Ungaria, care a fost un factor de echilibru în zonă”, Marius Diaconescu

Mihai, exponentul boierimii muntene, guvernează cu elita maghiară

În secolul XIX începe însă cariera de erou naţional a lui Mihai Viteazul, cel care ar fi fost condus de ideea unităţii naţionale a românilor din cele trei principate. S-a susţinut astfel că Mihai a realizat o Dacie românească şi că un factor esenţial al construcţiei sale politice a fost conştiinţa de neam, el urmărind să realizeze suprapunerea graniţelor statale cu cele etnice.

Pentru istoricul Lucian Boia, ceea ce a făcut Mihai Viteazul este mai mult o cucerire decât o unire: „Nu înseamnă că Mihai Viteazul a avut o idee românească. A existat şi înainte de comunism o fază de interpretare naţională, destul de naivă, a ceea ce a făcut Mihai Viteazul, în secolul XIX, începând cu cartea faimoasă a lui Bălcescu, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Apoi, treptat, generaţie după generaţie, istoricii au nuanţat şi chiar au modificat interpretările în sensul că nu putea înainte de era naţiunilor să existe o idee naţională. Cred că aici lucrurile sunt mult prea clare şi ele sunt complicate numai de perpetuarea unor interpretări care pot să facă plăcere, dar care nu servesc la nimic”.

În timpul regimului comunist se spunea că Mihai Viteazul a luat multe măsuri pentru românii din Ardeal, însă el a păstrat organizarea existentă şi organele de guvernământ, a menţinut şi întărit privilegiile nobilimii deoarece avea nevoie de sprijinul dietei maghiare pentru a guverna. Măsurile luate de el au fost minore: i-a scutit pe preoţii români de muncile servile şi a dat păşunat liber satelor româneşti de pe domeniile marii nobilimi. El chiar a înăbuşit mişcările ţărăneşti din Transilvania.

„Nici nu putea să ia măsuri prea multe pentru că ridica împotriva lui nobilimea din Transilvania. Şi hai să fim serioşi, Mihai era exponentul boierimii româneşti. Mihai e cel care i-a legat pe ţărani de glie, a făcut şerbia în Ţara Românească. Deci era de aceeaşi parte ca şi nobilimea transilvăneană”, explică Diaconescu.

Lucian Boia are aceeaşi poziţie: „Iar Mihai Viteazul, când a devenit şi principe al Transilvaniei, a guvernat atât, puţin, cât a avut ocazia, cu elita ungurească, nu cu ţăranii români. Când spui că a făcut o unitate românească, cu cine? Cu moldovenii care n-aflaseră încă că sunt români şi cu ardelenii care, la nivelul de sus, erau unguri, nu erau români? N-a fost vorba de aşa ceva şi nu-i niciun bai. Amestecăm epocile”.

El atrage atenţia că Radu Popescu, un cronicar muntean, ce scrie la 100 de ani după Mihai Viteazul, spune că domnitorul „i-a bătut pe toţi şi-i ţinea pe toţi, şi pe turci, şi pe unguri, şi pe moldoveni, ca pe nişte măgari de-ai lui”, deci îi includea în categoria „înfrânţilor” şi pe moldoveni.

„Noi, românii, trebuie să avem bine în minte faptul că România există, că s-a dovedit un stat viabil, şi că n-avem nevoie să forţăm istoria acum ca să susţinem existenţa, integritatea şi perpetuarea României”, Lucian Boia

Marele respect al lui Ceauşescu pentru Mihai Viteazul: dărâmarea bisericii Mihai Vodă

În perioada comunismului cu tentă naţională, în prim-plan erau puşi voievozii, prezentaţi drept personalităţi excepţionale, eroi şi salvatori. S-a ajuns astfel la personalizarea istoriei, deşi era cazul unei evidente contradicţii între universalismul comunist care trece dincolo de frontiere şi de naţiuni, şi naţionalismul comunist din România.

„De la conducerea unui grup restrâns de partid s-a ajuns la un comunism de familie, la o conducere strict personală. Şi atunci răspunsul e evident de ce apelul acesta la voievozi: pur şi simplu pentru că Ceauşescu era şi el unul singur, sau el şi soţia. Şi atunci Ceauşescu se regăseşte în marile figuri ale trecutului, în voievozi”, explică Boia.

Astfel, Ceauşescu avea nevoie de lideri excepţionali care să îl anunţe şi să îl legitimeze: „În vremea lui Ceauşecu, pe piedestal, pe partea cea mai înaltă, este Mihai Viteazul, cu siguranţă, cel care prefigurează România. Până la urmă, se vede foarte bine cum eroii ăştia sunt folosiţi. Ei întotdeauna sunt folosiţi de oamenii politici. Se vede până la urmă cât de mult ţinea cu adevărat Ceauşescu la Mihai Viteazul când a dărâmat mănăstirea Mihai Vodă. Mie nu mi-a venit să cred. Era la Izvor (în Bucureşti – n.r.). Biserica au mutat-o cu vreo 200 de metri, între blocuri, pe cheiul Dâmboviţei. Iar mănăstirea care înconjura biserica a fost distrusă. Ăsta a fost marele respect al lui Ceauşescu pentru Mihai Viteazul”, îşi aminteşte el.

Potrivit lui Boia, clarificarea istoriei nu trebuie demonizată: „Toate astea nu-l scad pe Mihai Viteazul, care este un personaj foarte interesant şi un personaj cu totul remarcabil, apreciat şi în epocă ca un personaj ieşit din comun. Problema este că nu e cazul să-l modernizăm, să facem din el un lider naţional, n-avea cum să fie”.

18 responses to “Mihai Viteazul

  1. În condiţii de mare tensiune şi restrişte sau mare avânt revoluționar, transformator orice popor are nevoie de eroi, mituri şi legende eroice care să-i potențeze şi să-i susţină capacitatea de luptă şi de rezistenţă împotriva duşmanilor care ori îi voiesc pieirea ori voiesc să-l înrobească.

    Un astfel de simbol este şi Mihai Viteazu. Nu mai contează adevărul istoric obiectiv, acesta oricum nu există, istoria, aşa consider eu, nu este decât interpretare, hermeneutică, traducere subiectivă a faptelor prin prisma condiţiilor social-istorice de care este legat cel ce studiază istoria.

    Ne aflăm într-un moment greu al istoriei noastre, poate unul pe care nu-l vom mai putea depăşi. Mai cu seamă acum avem nevoie de modele şi eroi care să ne inspire în lupta noastră pentru supravieţuire ca popor şi ca ţară.

    Ceauşescu este acum acuzat că s-a legitimat de la Mihai Viteazu, că s-a folosit de Mihai Viteazu pentru a-şi consolida dictatura de familie. Dacă ar fi aderat la valorile internaționalismul comunist ar fi fost acuzat de trădare de ţară şi de faptul că nu se revendică de la marile valori eroice şi patriotice ale ţării cum ar fi voievozii întemeietor de ţară, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, etc.

    Burghezia nu vede decât părţile rele ale comunismului, dar ştiţi cum e: Râde ciob de oală spartă.

  2. Mihai a fost cu adevărat un mare conducător al românilor, este voievodul român care a realizat prima unire a tuturor românilor.

    Nu putem spune că nu a existat un ideal național: când ardeleanul nu a fost frate cu moldoveanul și munteanul?

    Mihai, când a unit cele trei țări, în Ardeal a introdus dreptul la pășunat pentru români, a scutit preoții români de clacă și a înființat Mitropolia de Alba-Iulia, românii ardeleni ortodocși intraseră deja în subordinea Mitropoliei Târgoviștei conform unei prevederi a tratatului încheiat în mai 1595 între Sigismund și Mihai, de altfel aceasta a fost singura prevedere favorabilă lui Mihai.

    Dacă ar mai fi avut timp, Mihai ar fi transformat ortodoxia în religie receptă, egală cu celelalte din Ardeal, iar românii din Ardeal ar fi ajuns egali cu membrii celorlalte națiuni de aici. El însă nu era de capul lui, Mihai depindea de împăratul habsburgic Rudolf, el nu avea singur capacitatea de a ține o armată care să păzească teritoriul unit, avându-i ca vecini ostili pe austrieci, polonezi și turc.

    Unirea însă nu poate fi explicată simplist numai prin prisma idealului de unire al românilor. Mihai, dacă nu ar fi intrat în Ardeal și Moldova, în cazul că ar fi fost atacat de turci, l-ar fi avut în Nord, în Ardeal, pe Andrei Bathory, favorabil polonilor și turcilor, iar în Est pe Ieremia Movilă, aliatul strâns al polonilor, care oricum voia să-și pună fratele în scaunul Țării Românești.

    „Nu mai contează adevărul istoric obiectiv, acesta oricum nu există, istoria, aşa consider eu, nu este decât interpretare, hermeneutică, traducere subiectivă a faptelor prin prisma condiţiilor social-istorice de care este legat cel ce studiază istoria.”

    Deşi putem vorbi de o subiectivitate a istoriei, acest lucru trebuie minimalizat la maximum. Istoricul trebuie să tindă spre o obiectivitate maximă. Dacă schimbăm istoria ca să se schimbe după evenimentul zilei atunci nu facem decât să validăm ce a prevăzut George Orwell în cartea sa intitulată „1984.” Trebuie să punem bariere în calea subiectivizării istoriei, una din ele find cercetarea ştiinţifică, complexă, obiectivă.

    Mihai a fost un domn bun pentru naţiunea noastră, un model. Un alt conducător bun pentru români a fost şi Ceauşescu. Au avut şi primul şi al doilea greşeli (înfiinţarea şerbiei în Ţara Românească, respectiv impunerea de privaţiuni populaţiei în anii ’80) şi amândoi au sfârşit-o cumplit, trădaţi fiind, însă ambii sunt importanţi pentru poporul român. Nu a fost o greşeală că naţionalistul Nicolae Ceauşescu l-a avut ca model pe Mihai, greşeală ar fi fost dacă nu ar fi făcut asta.

    Dacă mi se permite o reflecţie legată de marxism, atunci o spun că în condiţiile în care marxismul a apărut în sec. XIX, iar Mihai a fost un domn feudal, dacă marxismul este doctrina puternică şi dreaptă care se pretinde că este, atunci eu nu cred că ea are nevoie să modifice istoria, iar feudalul principe Mihai poate fi folosit de această doctrină, în România, ca şi înainte de 1989, ca model al luptei pentru unitatea şi independenţa românilor.

  3. „Deşi putem vorbi de o subiectivitate a istoriei, acest lucru trebuie minimalizat la maximum. Istoricul trebuie să tindă spre o obiectivitate maximă. ”

    Mai aduc un argument în sprijinul afirmaţiei mele că istoria este hermeneutică, interpretare subiectivă.

    Din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu pe care şi eu mi-l însuşesc evenimentele din 1989 au constituit o lovitură de stat urmată de o contrarevoluţie ce a dus în final la înlocuirea ordinii sociale socialiste cu vechea ordine capitalistă.

    Din punctul de vedere al lui Iliescu, să zicem, revoluţia din 1989 a fost o mişcare progresistă, o revoluţie în toată puterea cuvântului, care a dezrobit România din ghearele totalitarismului ducând la sincronizarea sa cu civilizaţia occidentală.

    Ceea ce afirm nu este tocmai pe linia marxistă.

    În filozofia marxistă există categoriile filosofice perechi istoric şi logic care reflectă corelaţia dintre dialectica obiectivă a dezvoltării realităţii şi dialectica subiectivă a cunoaşterii.
    Istoricul reflectă dezvoltarea fenomenelor din natură şi din societate, cu toate amănuntele concrete ale acestei dezvoltări, în toate particularităţile întâmplătoare, zigzagurile şi repetările ei.
    Logicul reflectă esenţa dezvoltării istorice, înlăturând toate aspectele ei neesenţiale, descoperind conexiunile fundamentale, laturile generale, necesare, legice ale acestei dezvoltări.

    Logicul recapitulează într-o formă rezumată, concentrată istoricul.

  4. Vorbind de societatea de la noi ante-1989, socialistă, aceasta a avut o mare problemă cu acest domeniu, istoria. A fost modificată istoria ca să corespundă cu starea curentă (ceaușismul), iar instrumentarul științific a fost și el sărăcit și schematizat, pentru a se plia acestei stări.
    Conceptele de revoluție, insurecție puci, lovitură de stat, răscoală, revoltă, folosite în cercetarea istorică, au fost, după cum spuneam, politizate și rupte de realitate. Starea de confuzie generată s-a văzut și cu evenimentul de la 23 august, care a fost pe rând întoarcerea armelor, insurecție armată și apoi revoluție antiimperialistă și antifascistă.

    Unul dintre avantaje de la noi, azi, cu democrația aceasta capitalistă (de dezavantaje am tot vorbit – transformarea țării noastre în colonie fiind principala acuză), este faptul că putem schimba liber idei, în principiu, și putem avea acces la un instrumentar de concepte pe care să îl folosim în analiza evenimentelor istorice, concepte care sunt tot în principiu neutre din punct politic.
    Referitor la conceptele de mai sus, din primul paragraf, am citit definiții, din surse engleze și franceze, care mi s-au părut în regulă, definiții care transcend politicul.

    Până la urmă, ce am avut la 23 august? Păi o lovitură din interiorul cercului de putere, deci o lovitură de stat. Apoi am avut ocupația sovietică, care, cu siguranță contrar intențiilor organizatorilor necomuniști ai puciului, a introdus regimul comunist în România.

    Dacă ne referim la evenimentele din decembrie 1989, avem o intervenție străină (agenturile străine incriminate pe drept de Nicolae Ceaușescu), apoi o revoltă populară, stârnită de această intervenție străină, urmată de o lovitură de stat. A fost o revoluție cu adevărat – o schimbare violentă a puterii urmată de schimbarea regimului – în condițiile în care insurecția sau lovitura de stat pot fi etape ale procesului revoluționar? Mai curând nu, putem vorbi mai degrabă de o pseudorevoluție, da, a fost dată jos puterea, violent, însă schimbarea de regim s–a făcut ulterior prin voința unor reprezentanți ai fostului regim, care au socotit – și pe bună dreptate – că vor avea mult de câștigat dacă devin ”democrați”. Aici, și nu pe nedrept, marxiștii ar putea vorbi de o contrarevoluție, făcută de trădătorii regimului marxist.

  5. N-am să comentez inepţiile ăstora. Chiar şi un „profesor doctor” are dreptul să se facă de ruşine, fie şi în încercarea de a se remarca în carieră cu ceva. În fond, cine sînt aceşti Diaconescu şi Boia? Nişte profesori obscuri care, dacă nu au putinţa de a îmbogăţi cu ceva cercetarea istoriei Patriei, supravieţuiesc profesional trudind la demolarea ei! Interpretări din astea, de doi lei, asupra istoriei naţionale în general sau, de ce nu am spune-o, asupra istoriei mişcării muncitoreşti şi socialiste, cu deosebire a perioadelor de după cel de-al Doilea Război Mondial pînă în 1989, s-au tot văzut şi auzit. Este un soi de mercenariat antiromânesc, la care destui s-au înjugat de-a lungul timpului şi la care mulţi alţi fără-de-ţară se înjugă şi azi, un mercenariat cultivat cu bani grei şi încuibat pe aici, cu statut de „societate civilă”, de acea oficină a politicii şi propagandei reacţionare, anticomuniste şi antinaţionale care s-a numit, cinic, „Europa Liberă”, cloaca scursurilor, nemernicilor şi a rebuturilor apatride.

    Boia, de altfel, atît cît a scris despre istorie, a scris mai mult în alte limbi şi mult mai puţin în româneşte, fiind cunoscut în domeniu prin mania demolării miturilor, manifestată, culmea, pînă şi faţă de el însuşi! Aşa a ajuns el a fi perceput drept un exeget mitoman al evenimentelor istoriei, un interpret fantasmagoric al lor, ceea ce, dintr-un anume punct de vedere, poate reprezenta un interesant caz de studiu pentru psihiatri.

    Încolo, evident, Mihai Viteazul nu s-a înscăunat în domnie cu visul de a întemeia o naţiune, căci, atît cît i-au permis specificul şi împrejurările epocii sale, el – spre deosebire de „boianii” de azi! – conştientiza existenţa ei de fapt! Dovada stă, în primul rînd, în faptul că Mihai nu şi-a înnobilat sceptrul voievodal cu peceţile Ungariei şi Poloniei, nici măcar cu cele ale Serbiei, Voievodinei sau Bulgariei, ci cu cele ale… naţiei sale, respectiv ale Transilvaniei şi Moldovei. Iar acest act nu a fost un act de uzurpare sau impostură, cum lasă boianii de înţeles, ci un act de necesitate tactică şi strategică militară şi politică, impus lui Mihai de mersul evenimentelor în rapidă şi gravă desfăşurare, dar, totodată, un act de voinţă şi raţiune proprie, după cum el însuşi a mărturisit: „Asta-i pohta ce-am pohtit-o eu”!

    În fine, orice istoric care se respectă se cuvine să recunoască şi să accepte acest adevăr: Mihai Viteazul a intrat în istorie ca fiind cel mai mare voievod al nostru nu atît prin faptele şi raţiunile sale politice, oricum temerare şi strălucitoare într-un timp extraordinar de scurt la scara istoriei, şi nu atît prin moartea sa de martir, cît, mai ales, prin moştenirea spirituală pe care, conştient sau nu, a lăsat-o românilor, prin idealurile naţionale nepieritore pe care li le-a dăruit cu realizările şi personalitatea sa inegalabile – Unire, Patrie şi Onoare.

  6. Domnule Nicolae Nicu,

    După cum spuneam mai sus, ardeleanul, munteanul și moldoveanul au fost întotdeauna frați, având conștiința originii comune daco-romane. Aici am un punct de vedere diferit față de cel din textul din Evenimentul Zilei, ca și în privința Călugărenilor, unde noi am avut o mare victorie. Totuși, această victorie nu a putut să oprească tăvălugul otoman. Țara Românească a fost ocupată de turci, ea fiind eliberată cu ajutorul armatei de 23.000 de oameni a lui Sigismund și comandată de un viteaz comandant maghiar, Ștefan Bocskai. Tot ce se spune în rest în text, ca fapte ale lui Mihai, este adevărat.
    Iar sintagma ”Pohta ce-am pohtit-o” se pare că a fost într-adevăr scoasă din context.

    Boia nu este un istoric rău, este însă cam pesimist, mergând uneori cam departe cu demitizarea, asta este senzația mea.

    Mihai rămâne un model de vitejie, curaj și dârzenie, el fiind principele român care i-a unit la 1600 pe români, unul dintre cele mai importante acte din istoria noastră. Mihai, prin ceea ce a realizat cu mintea, inima și spada lui, are un loc unic în istoria noastră, fiind un model pentru toate generațiile următoare.

  7. Împărtăşesc părerea dvs. referitoare la evenimentele respective şi nu pun sub semnul întrebării lupta lui Sigismund Bathory împotriva otomanilor. Dar, scopul său nu a fost să elibereze Ţara Românească, că nu de dragul ţării valahilor murea el (nota bene, să nu uităm cam care era la acea dată statutul juridic şi, pe cale de consecinţă, percepţia şi atitudinea politică austriece şi ungureşti în general faţă de români, după acel odios „Unio trio nationum” de la 1438), căci, dacă ar fi aşa, ar fi încercat să o facă în împrejurări anterioare sau l-ar fi sprijit cu trupe pe Mihai în temerara sa campanie antiotomană de la sud de Dunăre din anii precedenţi, ci s-a înscris în contextul mai vast al luptei maghiarilor pentru eliberarea Ungariei – devenită paşalîc după războiul pierdut în 1526 la Mohacs – şi în condiţiile în care Transilvania rămăsese principat autonom, dar care acum se simţea ameninţată, cu tronul lui Sigismund cu tot, de prezenţa agresivă la graniţele ei a trupelor otomane.

    Aşa încît, atacarea acestora pe teritoriul Valahiei şi nu aşteptarea lor pe propria feudă a fost pentru Sigismund Bathory un exerciţiu al instinctului militar primar de autoconservare, nimic mai mult. Apoi, Sigismund nu era deloc bine văzut de Împăratul Rudolf al II-lea, şi nici el nu avea o simpatie deosebită pentru acesta, avînd ambiţii politice personale şi intenţii ascunse pe care încerca să şi le materializeze profitînd de contextul evenimentelor internaţionale în curs şi care îl mînau pînă spre o secesiune de împărăţia habsburgică, ca principe al Transilvaniei. Dar care, ambiţii şi intenţii, îi erau supravegheate atent de Curtea de la Viena… Evident că, în aceste condiţii, mai corect ar fi să vorbim despre o politică militară vădit expansionistă, cotropitoare, dusă de Bathory faţă de cele două ţărişoare române extracarpatice, ceea ce, oricum, a fost un calcul fundamental greşit, căci, finalmente, asemenea pretenţii nu îi puteau fi tolerate nici de Mihai Viteazul, nici de Austria şi, cu atît mai puţin, de Turcia. Dincolo de faptul că, sigur, nici Polonia, pretendentă tradiţională la dominaţia asupra Moldovei, nu i-ar fi acceptat o asemenea trufie.

    De altfel, propulsarea în prim-planul evenimentelor a generalului Basta şi sprijinul, fie şi formal, acordat în aceste circumstanţe de împărat lui Mihai Viteazul au purtat tocmai semnificaţia încordării relaţiilor dintre Rudolf al II-lea şi Sigismund Bathory. Devenit de-a dreptul idezirabil, acesta a sfîrşit tragic, considerat a fi trădător de crudele şi nedreptele autorităţi habsburgice, soartă ce i-o rezervaseră, cu absolută ură, invidie şi laşitate, şi lui Mihai Viteazul.

  8. Domnule Nicu,

    Articolul este clar în privința lui Sigismund Bathory. Acesta a intrat în frontul antiotoman al lui Rudolf, care oricum voia să-și subordoneze Transilvania. Cei doi domni români, Ștefan Răzvan și Mihai, au încheiat un tratat cu Sigismund prin care ei au devenit doar guvernatori ai țărilor lor, Sigismund realizând astfel unirea celor trei țări române sub sceptrul lui. El a devenit, este adevărat, pentru scurt timp, ”principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”, pe sigiliul şi pe stemele afişate de el apărând stemele celor trei principate.

    În Ardeal, după ocuparea lui, Mihai a avut doar calitatea de guvernator în numele împăratului Rudolf.
    În articol se spune la un moment dat, vizavi de Unire:

    „Mihai pune în aplicare ceea ce a făcut Sigismund înainte: este domn peste cele trei ţări. Cum a fost principe Sigismund Bathory în 1595, este el acum. El copiază un model, un model care i-a fost sugerat de Iojica în 1597. Aceste idei s-au dezvoltat în mintea lui, fireşte, era un strateg, era un militar, un domnitor. Dar ideea a pornit de la unirea făcută de Sigismund, când a văzut că toate cele trei ţări împreună au o forţă armată puternică. Aşa s-a ajuns să facă Mihai unirea, care a fost efemeră, câteva luni de zile”, spune cercetătorul.

    „În momentul în care a ocupat şi Moldova, spaima, inclusiv la habsburgi, a fost prea mare. Toţi s-au temut că Mihai, valahul ăsta, are prea multă putere şi atunci va fi greu de ţinut în frâu. Şi atunci, practic, deşi el se aştepta să aibă ajutor, toţi i se împotriveau”, continuă el. „Nobilii maghiari din Transilvania, cu ajutor austriac, alungă soldaţii lui Mihai din cetăţile din Transilvania, iar în Moldova intră imediat polonezii. În câteva săptămâni, Mihai pierde tot”.

  9. Ok, domnule Bogdan, evenimentele cam astea au fost, prea bine se ştia, articolul pe care îl discutăm nu aduce absolut nici o noutate istorică. Spun, doar, că autorul încearcă interpretări „alternative”, însă nici ele deloc inedite, dimpotrivă!, obţinute printr-o radiografie cu pretenţii de originalitate, dar doar deformată inacceptabil în raport cu evidenţa istorică.

    Îmi menţin părerea că interpretarea istorică justă a activităţilor lui Mihai este aceea că el a înfăptuit, pentru prima dată în istorie, unirea statală a ţărilor naţiunii române, căreia avea conştiinţa că îi aparţinea, în timp ce acţiunile lui Sigismund Bathory au urmărit supunerea naţiunii române, juridic renegate şi trufaş desconsiderate ca naţie inferioară, sub sceptrul său şi al „nobilei” sale naţiuni maghiare.

    Dacă în mintea lui Bathory a renăscut mai vechea idee a anexării şi acaparării ţărilor valahe, în mintea lui Mihai Viteazul a strălucit ideea – nepieritoare de atunci încoace – a unităţii naţionale şi a statului unitar românesc. Idee pe care el a şi înfăptuit-o prin „pohta” sa, spre pilda istorică a urmaşilor.

  10. Domnule Nicu,

    Cred că Sigismund Bathory nu a fost persoana pe care o vedeți dvs., cred că nu putem vorbi de dorința de subjugare a națiunii române, în cazul lui. Nu putem gândi la 1600 în termeni de subjugare a națiunii române. Mai cred că explicația dată în text a fost cea corectă, unirea făcută de principele Sigismund s-a datorat visului lui de a deveni un rege important prin unirea celor trei principate sub sceptrul lui.

    Să nu uităm că nimeni nu i-a obligat pe Mihai și pe Ștefan Răzvan să-l recunoască ca suzeran pe Sigismund, conform tratatelor încheiate între ei și Sigismund (cel dintre Sigismund și Mihai a fost încheiat în data de 15 mai 1595, iar cel dintre Sigismund și Ștefan Răzvan în iunie 1595), asta a fost hotărârea lor.
    Iar Sigismund, deși se spune în text că a fost o fire fluctuantă, se pare că s-a purtat corect și chiar onorabil, am putea spune, cu Mihai:

    – În octombrie 1595, după Bătălia de la Călugăreni, el vine în Țara Românească cu o armată de 23.000 de oameni și se alătură celei a lui Mihai, de 8.000 de oameni. Armata aliaților câștigă Bătălia de la Giurgiu și îi gonește pe turci din țară (http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Giurgiu)
    – În decembrie 1595 îi redă dreptul lui Mihai de a dispune de propria visterie.

    Sigismund a pus ca prim-ministru un român, pe acel nefericit Ștefan Iojica, ei erau prieteni din copilărie, pe care l-a dat însă pe mâna austriecilor după ce a descoperit că acesta complotează ca să-l dea jos (Bathory voia să se retragă și să lase principatul pe mâna austriecilor, el era căsătorit cu o prințesă din Casa Imperială de Habsburg) și să-l înlocuiască cu Mihai.

    Domnule Nicu, trebuie să ne gândim atât la Mihai cât și la Sigismund ca la doi principi feudali – idealurile ce țin de națiunea română se vor cristaliza de abia la 1848.
    Mihai, de exemplu, ca principe feudal a creat șerbia în Țara Românească, legându-i pe țărani de glie, pentru ca boierii să poată participa la războaiele lui, fără ca aceștia să se aștepte să găsească la întoarcere moșiile depopulate.
    Tot ca principe feudal, în Ardeal Mihai a condus cu nobilii maghiari, în calitatea lui de reprezentat al împăratului austriac, de guvernator. Pe Andrei Bathory, ucis de secui, Mihai îl îngroapă cu cinste, trupul lui Andrei Bathory a fost depus în catedrala din Alba-Iulia.

    Mihai însă a acționat și ca român, pentru români. Mai sus, într-un comentariu anterior, am scris:

    ”Mihai, când a unit cele trei țări, în Ardeal a introdus dreptul la pășunat pentru români, a scutit preoții români de clacă și a înființat Mitropolia de Alba-Iulia, românii ardeleni ortodocși intraseră deja în subordinea Mitropoliei Târgoviștei conform unei prevederi a tratatului încheiat în mai 1595 între Sigismund și Mihai, de altfel aceasta a fost singura prevedere favorabilă lui Mihai.

    Dacă ar mai fi avut timp, Mihai ar fi transformat ortodoxia în religie receptă, egală cu celelalte din Ardeal, iar românii din Ardeal ar fi ajuns egali cu membrii celorlalte națiuni de aici. El însă nu era de capul lui, Mihai depindea de împăratul habsburgic Rudolf, el nu avea singur capacitatea de a ține o armată care să păzească teritoriul unit, avându-i ca vecini ostili pe austrieci, polonezi și turci”.

    Domnule Nicu, despre caracterul de principe feudal al lui Mihai scrie foarte bine Florin Constantinu în ”O istorie sinceră a poporului român”. Acesta spune cum Mihai a acționat în vederea creării unui mare domeniu feudal, propriu, ca o bază economică pentru domnie, însă este probabil ca Mihai, prin această acțiune, să fi încercat și să copieze modelul domeniului feudal al principilor din Ardeal, în perspectiva recunoașterii de către imperiali a caracterului ereditar al acestui domeniu.

    Constantiniu spune despre Mihai că acesta a fost un „moşneanofag”, un înghiţitor avid de pământ ţărănesc. Mihai – un om capabil, care s-a ridicat în ierarhia politică şi administrativă a ţării înainte de a deveni întâiul unificator (român, adaug eu) al Ţărilor Române -, ca boier, a cumpărat de la domni şi de la boieri 10 sate (7 de la domni şi trei de la boieri) şi 28 de sate de la moşneni. Ca domn, Mihai a cumpărat 25 de sate de la boieri şi 113 de la moşneni. Moşnenii deveneau prin vânzarea satelor lor rumâni, adică şerbi.

    Mai spune Constantiniu:

    „Din acest întins domeniu, domnul a făcut danii unor boieri şi mânăstiri sau familiei sale, astfel că la moartea sa, în 1601, domnul dispunea de 83 de sate

    Constituirea acestui domeniu-record al domnului s-a făcut adesea cu mijloace silnice, care au lovit nemilos în moşneni, ele fiind evocate, mai târziu, în documente ”

    Constantiniu face referire şi la lupta dintre puterea boierească şi domnească, un alt aspect interesant. Boierii trimişi de Mihai să semneze tratatul de vasalitate cu Sigismund, în 1495, au obţinut privilegii pentu clasa din care făceau parte. Astfel, puterea revenea de fapt unui sfat domnesc compus din 12 boieri, iar boierilor nu li se mai putea tăia capul sau confisca averile fără aprobarea principelui din Transilvania, în condiţiile în care domnul ţării era doar un locţiitor al principelui ardelean. Mihai, spre regretul lui, a trebuit să fie de acord cu această prevederi, deoarece avea nevoie de ajutor din Ardeal în lupta antiotomană. Boierii voia un regim nobiliar, opus celui domensc, un regim nobiliar în care puterea le-ar fi aparţinut în mod covârşitor
    Înainte de a ajunge la confruntare, domnul şi boierii au acţionat unitar în luptă pentru scoaterea ţării de sub jugul otoman – resursele care trebuiau dirijate spre Imperiul otoman erau enorme, suzeranitatea otomană sleise ţara.

    Domnule Nicu, eu sunt naţionalist şi de stânga, presupun, ca şi dvs. Totuşi, v-am mai spus asta – şi aici mă adresez încăpăţânării dvs. de Capricorn🙂 – un lucru care li se poate imputa comuniştilor din epoca Ceauşescu – pe lângă mari realizări, România modernă este creaţia lor – este şi denaturarea istoriei. Multe din cele scrise atunci sunt denaturări, în scopul legitimării puterii politice, de fapt, nici nu era nevoie de aşa ceva. Dvs. încă mai ţineţi de anumite lucruri false pe care le-aţi citit atunci – cu Armand Călinescu am avut un exemplu – sau mai folosiţi tipare false de gândire istorică de atunci, aşa cum am impresia că aţi făcut cu Sigismund Bathory în mesajul dvs. anterior.
    Şi acum se încearcă introducerea de modele false în istorie – este adevărat, mult îmai puţin decât înainte de 1989, însă noi trebuie să încercăm mereu să vedem adevărul, studiind şi analizând cât mai comprehensiv evenimentele istorice.

  11. Nu spun că sînt total surprins de interpretările dvs. şi de tabăra ideilor căreia i vă raliaţi, dar recunosc că sînt realmente dezamăgit. E greşeala mea. Uit adesea adevărul că, de cele mai multe ori, aparenţele înşeală. Am mai spus şi cu alte ocazii, adevărul istoric este unul, cel al evenimentelor şi faptelor, dar cheia semnificaţiilor multora dintre interpretărilor lui este mult mai profundă, mai subtilă şi mai absconsă decît pare a fi şi decît se doreşte a se băga de seamă. Tocmai pentru că sorgintea acestor repetabile interpretări – reluate, repuse pe tapet, cu aceleaşi interese şi vechi nădejdi, în epoci sau perioade neîntîmplătoare – este una malignă, nocivă, letală. Aveţi grijă pe ce călcaţi, domnule Bogdan! Cu toţii să avem grijă! În fine, doar atît despre: „Cred că Sigismund Bathory nu a fost persoana pe care o vedeți dvs., cred că nu putem vorbi de dorința de subjugare a națiunii române, în cazul lui. Nu putem gândi la 1600 în termeni de subjugare a națiunii române”. Ce vorbiţi, domnule? De ce, adică, „nu putem gîndi”, ce vreţi să spuneţi? Că naţiunea română nu exista la 1600?! Domnule Bogdan! Asta a pretins încă „Uniunea celor trei naţiuni” în secolul al XV-lea, ceea ce înseamnă că pînă şi ele aveau, cu mult înainte, conştiinţa existenţei naţiunii române, de vreme ce au simţit nevoia să o renege! Prin urmare, reiterez studierea evenimentelor istorice din Ardealul anilor 1437-1438, o epocă în care, spre alt exemplu, Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, vorbea într-o scrisoare către Iancu de Hunedoara despre ceea ce el numea „Ţara mea şi a ta sînt doar o singură ţară” (Moldova şi Transilvania)! Ştefan cel Mare, însuşi, le numea „celelate ţări româneşti”, avînd aşadar conştiinţa existenţei naţiunii române. Conştiinţă pe care o aveau în Secolul XVIII şi autorii faimosului „Supplex Libellus Valachorum” (1791), act politic fundamental al mişcării naţionale româneşti din Transilvania. Să înţelegem, dar, că 1848 nu a apărut din neant şi nu a fost, nicicum, începutul. Ar vrea unii să neconvingă! Da, da…

    Salutări.

  12. Domnule Nicu, ideea de națiune română, ca un tot unitar, ce cuprindea populația română din cele trei teritorii, pentru că noi la asta ne referim, nu exista la 1600, văd că sunt nevoit să mă repet.

    Referirea corectă din scrisoarea lui Bogdan al II-lea către Iancu de Hunedoara este:

    ”Între timp, pentru a beneficia de sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Bogdan al II-lea reactualizeză înţelegerea încheiată cu acesta, la 11 februarie 1450, semnând, la 5 iulie 1450, în cetatea Sucevei, cu reprezentanţii vajnicului apărător al Creştinătăţii un nou tratat prin care, pe lângă reconfirmarea privilegiilor acordate negustorilor saşi din Braşov, de către înaintaşii săi, Bogdan al II-lea prestează şi omagiu vecinului său de la apus, închinâdu-i-se, practic, după toate canoanele suverano-vasalice medievale, aşa cum rezultă şi din textul documentului întocmit cu această ocazie. Din acesta aflăm că Bogdan al II-lea accepta ca Iancu de Hunedoara „să ne fie domnia sa părinte şi domn, iar noi să-i fim domniei sale în loc de fiu şi de slugă cât va fi viaţa noastră (…) ţara domniei mele şi ţara domniei sale să fie ca una singură”33” http://www.istoria.md/articol/66/Bogdan_al_II_lea_Mu%C5%9Fat,_domn_al_Moldovei

    Dvs. acolo sus ați fost dezinformat, ați venit cu un text atât scos din context cât și eronat – “Ţara mea şi a ta sînt doar o singură ţară”.

    Chiar și două sute de ani mai târziu, în Supplex Libellus Valachorum, nu este vorba decât de națiunea română din Ardeal.

    Ideea de națiune română, ce cuprindea populația română din cele trei teritorii, nu a apărut decât la 1848.

    Revenind la Bathory, nu reiese de nicăieri ce spuneți dvs. cu subjugarea națiunii române (idee oricum inexistentă atunci) de către Sigismund Bathory. Cu toate defectele lui, avea destule, Bathory l-a sprijinit pe Mihai atât la Călugăreni, cu 7.000 de oșteni, cât și după, când l-a ajutat să elibereze țara, cu 23.000.

    Se poate vorbi de o idee a frățietății, până la 1848, a originii comune daco-romane, însă nu putem vorbi de ideea de națiune română, așa cum o vedem astăzi, idee cristalizată la 1848. Bineînțeles, dacă nu exista acea idee, asta nu înseamnă că nu erau români în toate cele trei teritorii. Dar, ideea de unitate națională a apărut, așa după cum spuneam, la 1848.

    Domnule Nicu, dacă vreți să vorbiți de istorie într-un mod mai doct, sfatul meu este să citiți măcar ”O istorie sinceră a poporului român”, de Florin Constantiniu și ”Istoria loviturilor de stat din România”, de Alex Mihai Stoenescu. După cum vedeți, nu vi l-am recomandat pe Lucian Boia.

  13. „Ion Corvin a jucat o influenţă mare în celelalte două principate. Prinţul moldovean Bogdan îi scria lui Ion Corvin: Ţara mea şi a ta sînt doar o singură ţară”. Fragment tradus din „The Romanians – a concise history”- Mircea Eliade, Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti, 1992.

    Le-am citit. Şi, nu constat că dvs. vorbiţi de istorie mai doct.

    • Domnule Nicu, aţi reuşit să mă amuzaţi, nu îmi recunoaşteţi discursul mai doct, în schimb îmi trântiţi chestia acesta cu traducerea unei propoziţii din scrisoarea lui Bogdan către Iancu de Hunedoara, dintr-o carte de Eliade, traducere despre care nu se ştie cine a făcut-o şi unde, în timp ce eu, de exemplu, v-am oferit o parte importantă din textul scrisorii respective, cu menţionarea sursei. Asta se adaugă lucrurilor lipsite de logică sau substanță legate de istorie cu care veniţi în mod curent, dovadă atât a unui dogmatism cât şi a lipsei unor cunoştinţe istorice suficiente.

      Spuneţi că aţi citit acele cărţi, domnule Nicu? Mă faceţi să zâmbesc din nou. Eu zic că glumiţi, că de fapt nu le-aţi citit şi că asta, că le-aţi citit, este o glumă. Problema este că nu se vede că le-aţi citit, domnule Nicu. Adică, eu îmi bat gura să vă recomand nişte cărţi bune şi dvs. glumiţi cu mine?

      Domnule Nicu, hai să fim serioşi şi să lăsăm gluma laoparte. Am văzut că sunteţi naţionalist, de stânga şi relativ pasionat de istorie, lucruri lăudabile. Chiar nu ar strica să citiţi acele cărţi. Iar cea a lui Boia, menţionată în cadrul ultimei postări de pe blogul meu, este iarăşi o carte care merită citită. Toate aceste cărţi, zic eu, v-ar ajuta în pasiunea dvs. legată de istorie, aţi căpăta o altă viziune, mai integratoare.

      Ei sunt diletant în ale istoriei, un pasionat, dar cam atât. Totuşi, aşa diletant cum sunt eu, am citit din lucrările unor istorici cum sunt: Constantin C. Giurescu, Florin Constantiniu, Alex Mihai Stoenescu, Neagu Djuvara și Lucian Boia. Până și pasiunea cere o muncă.

    • PS Cărțile respective pot fi găsite în principiu la orice bibliotecă de cartier.

  14. Nicolae Balcescu, Iorga, Xenopol si alti romani care au scris istorie inainte de comunism tot pentru marirea lui Ceausescu au facut-o?

    • Dacă sunteţi atât de vag, nu pot să vă dau un răspuns. Dacă vreţi însă să vă referiţi la ceva anume din postarea principală şi/ sau comentariile adiacente, atunci putem discuta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s