Monthly Archives: Februarie 2012

Mihai Viteazul – continuare

Am avut de curând o dispută cu dl Nicolae Nicu pe tema ”Mihai Viteazul”, la postarea mea cu același nume, de mai jos.

Am considerat că în continuarea acelei dispute nu ar fi rău să postez secțiunea dedicată lui Mihai Viteazul, din ”Istorie și mit în conștiința românească”, de Lucian Boia.

Iate ce scrie profesorul George Pruteanu despre această carte:

SCHIMBĂTOARELE PLĂSMUIRI ALE ISTORIEI

Iată o carte 1) ideală pentru o cronică în Dilema, scrisă parcă spre a alimenta spiritul de îndoială metodică, de scepticism detabuizant*, de plăcere a privirii adevărului, cît e, şi pe o parte şi pe cealaltă, fără entuziasme partizanale, nici înverşunări demolatoare.

Hazardul face că eram pe punctul de a consacra o cronică unei culegeri pregătitoare (dar nu ştiam acest lucru) a cărţii de faţă, culegere care-mi lăsase o foarte bună impresie: „Mituri istorice româneşti” 2), 12 studii semnate de 6 studenţi şi doi cercetători (unul fiind Lucian Boia, coordonatorul volumului).

Cartea lui Lucian Boia pică la ţanc. După 50 de ani de manipulare şi după alţi 7 în care această manipulare a luat şi tonuri isterice (prin libertatea deplină de expresie), istoria e teritoriul pe care orice instanţă interesată şi, la urma urmei, orice demagog îşi construieşte fără păs ficţiunile mai mult sau mai puţin ideologice, pline de ira et studio° şi cît se poate de pro domo°. Faimoasa vorbă (a lui Daicoviciu, pare-mi-se), că „pe măsură ce îmbătrînesc, constat că istoria e tot mai imprevizibilă”, a cunoscut, în anii stalinismului, ai ceauşismului şi apoi ai stîngaciului nostru post-comunism, întrupări spectaculoase, năucitoare. Burebista o lua înaintea lui Decebal, Mircea cel Bătrîn devenea „cel Mare”, 23 August îşi schimba numele din 5 în 5 ani, după ‘89 aflam că Antonescu a fost un erou neprihănit, mare protector al evreilor, Ceauşescu un titan al diplomaţiei mondiale şcl.

Lucian Boia vine să ne arate că mari noutăţi nu-s sub soare, că plasarea ancilară a istoriei la cheremul avînturilor politice nu-i de-azi-de ieri şi că în ultimele două secole are state serioase. El elaborează astfel o sui generis istorie a istoriologiei româneşti, din perspectiva (quasi caleidoscopică) a metamorfozelor de viziune pe un mare şir de subiecte. Ca să-i fac o idee cititorului, voi rezuma cîteva din ele, inspirîndu-mă şi din admirabila ironie (profund intelectuală, niciodată gratuită) a autorului, adevărat performer al imparţialităţii sardonice:

• nu avem istorie – avem o mare istorie
• Mihai Viteazu a fost un geniu al unităţii naţionale – a fost un aventurier, care habar n-avea de ideea de naţiune
• suntem foarte daci, suntem o extraordinară sinteză
de daci cu romani – suntem foarte romani / / suntem un ghiveci de daci, romani, slavi, turci, unguri, evrei şi ţigani, plus alte condimente
• la greu, românii au fost uniţi – românii se mănîncă veşnic între ei
• noi am fost pavăza Apusului, care şi-a putut construi
catedralele – cînd se coagulau stătuleţele noastre, Apusul îşi cam isprăvise de construit catedralele; drumul cel mai scurt al turcului spre Apus nici măcar nu trece pe la noi
• suntem la marginea Evropii – ba dimpotrivă, din Bucegi a izvodit toată civilizaţia mondială
• slavii ne-au găsit „formaţi” – am fiert şi noi o vreme în oala slavă
• bătălia de la Rovine a salvat Occidentul – nici nu ştim precis ce s-a-ntîmplat la Rovine
• Ştefan cel Mare a fost domn al Moldovei – a fost domn al tuturor românilor
• suntem ospitalieri şi toleranţi – „Nu ne vindem ţara!”, 13-15 iunie ‘90, „voi n-aţi mîncat salam cu soia!”
• grecul, turcul şi rusul sunt răi, anturajul lor ne-a
stricat calităţile primordiale – Occidentul ne-a adus numai blăstămăţii
• Parisul e un „mare Bucureşti” – Caragiale, totuşi, crede că cel mai bun Bucureşti e Berlinul, unde şi fuge, et il court encore
• am fost mereu în Europa – Bucureştiul e un mic Istanbul
• ţiganii ne mănîncă zilele / ungurii ne mănîncă zilele / evreii ne mănîncă zilele / americanii ne mănîncă zilele – noi ne mîncăm zilele
• evreii ne-au adus comunismul – comunismul a scos evreii în faţă
• Vasile Roaită se sacrifica pentru clasa muncitoare – era un agent infiltrat al Siguranţei
• Antonescu a fost antisemit – ba nu, regele Mihai vrea moşiile
• Occidentul e cinic şi pragmatic, îşi vede doar de
interesele lui – Occidentul are ceva cu noi, ne paşte
• noi numai ne-am apărat sărăcia şi nevoile şi neamul,
n-am dat niciodată peste alţii, fiind buni de felul nostru – dar la Budapesta ce-aţi cătat? dar la Cotul Donului?
• domnitorii noştri aveau şi unele cusururi, nu erau
perfecţi – cel mai ştefan cel mare dintre mircea cei bătrîni e mihai viteazu
• boierii au fost pilonii Evului nostru Mediu – cu cît un domn tăia mai mulţi boieri, cu atît era mai bun şi mai iubit de popor
• Ştefan cel Mare e Sfînt – era muieratic
• Ţepeş a fost un monstru sîngeros – „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne?”
• Brătianu/ Lascăr Catargiu – Bălcescu/ Magheru/ Ana Ipătescu
• Bălcescu a fost cel mai – a fost un personaj secundar
• regina Maria = zeiţă pe pămînt – rea de muscă, îi plăceau cam mult bărbaţii
• la 1907 au fost 11.000 de victime – nici măcar 1.100
• pe vremea lui Ceauşescu s-a înfăptuit – şi Danaidele au robotit
• după 1989, istoria se predă cinstit – în manualul de a XII-a, 25 de ani interbelici se întind pe 119 pagini, în vreme ce 45 de ani de comunism nu au decît 10 pagini de „rezumat palid şi ambiguu” (p.285)
• constrîngerea creează forţă, am avut mare literatură – mapamondul n-a luat-o-n seamă… etc.etc.

Avem de-a face cu o carte de neocolit, de o răscolitoare luciditate, panoramă a unei teribile galerii de potemkiniade* ideologice, cu o bătaie asurzitoare în prezent, confirmînd atît în registru pozitiv, cît şi în cel ultra-ironic aserţiunea lui Croce, conform căreia ogni vera storia e storia contemporanea°.
_____________________
1) Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, seria „Istorie” (coordonată de Sorin Antohi), Buc., 1997, 312 p.
2) Universitatea Bucureşti – Facultatea de Istorie – Centrul de Istorie a Imaginarului, Mituri istorice româneşti, sub direcţia lui Lucian Boia, Ed. Universităţii Bucureşti, 256 p., 5500 lei.

George PRUTEANU
Dilema, nr. 230, 20 iun. 1997

Sursa: http://www.pruteanu.ro/CroniciLiterare/230-boia.htm

Vă las în compania textului despre Mihai Viteazul al lui Lucian Boia:

”Se afla rezumata în aceste cîteva rînduri marea dilema care adivizat societatea româneasca în ultimele doua secole.

UN MIT NAŢIONAL: MIHAI VITEAZUL

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustreaza mai bine ca oricare alt model istoric mutatiile petrecute în constiinta româneasca.
Domnitorul care a reusit sa stapîneasca pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei tari reunite, trei veacuri mai tîrziu, în România moderna, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea.s O asemenea interpretare lipseste cu desavîrsire în istoriografia cronicareasca a veacului al XVII-lea si chiar mai tîrziu, spre 1800, la scoala Ardeleana. Puse în evidenta, pe lînga personalitatea exceptionala a lui Mihai, erau ideea crestina si strînsele raporturi cu împaratul Rudolf. De asemenea, ambitia cuceritorului aparea frecvent ca mobil al actiunii, ocupînd în schema interpretativa locul pe care mai tîrziu îl va lua „ideea româneasca”.

La Miron Costin, Mihai Viteazul se afla în postura de cuceritor al Ardealului si al Moldovei, „pricina de multe varsari de sînge între crestini”, de altfel putin apreciate chiar de munteni: „Se urîse muntenilor cu domnia lui Mihai-voda, tot cu osti si razboaie.

„Din cealalta perspectiva, munteneasca, Istoria domnilor Ţarii Românesti, atribuita lui Radu Popescu, îi trateaza de-a valma pe toti adversarii lui Mihai, straini si români deopotriva: „au supus domnia lui pa turci, pa moldoveni, pa unguri, de-i avea ca pe neste magari pe toti”.10 Savoarea exprimarii nu face decît sa confirme absenta ideii românesti. Sa fi fost Mihai Viteazul, la 1600, mai „patriot” decît eruditii cronicari de la sfîrsitul secolului al XVII-lea?

Nici scoala Ardeleana, careia constiinta nationala româneasca din veacul al XlX-lea îi datoreaza atît de mult, nu face totusi pasul decisiv, desi telul sau era afirmarea identitatii românilorsi a mîndriei de a fi român. Ideea unui stat unic al tuturor românilor nu îsi gaseste înca afirmarea, înfaptuirile lui Mihai Viteazul nefiind exploatate în acest sens. Iata cum îi rezuma domnia Samuil Micu, în Scurta cunostinta a istoriei românilor (redactata în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea): „în anul 1593 în domnia Ţarii Românesti au urmat Mihai Voda, carele sa zice Viteaz. Acesta foarte mare ostasiu au fost, si pre turci i-au batut si pre ardeleni i-au biruit si Ardealul l-au luat si l-au dat împaratului Rudolf…”11 Astazi, o asemenea interpretare ar stîrni indignarea multora; autorul ei este totusi unul dintre marii initiatori ai nationalismului românesc!

„In Hronica românilor si a mai multor neamuri”, Gheorghe sincai consacra un larg spatiu domniei lui Mihai si cu deosebire actiunii lui în Transilvania. Combatîndu-l pe Engel, el pune mereu lucrurile la punct în favoarea românilor. Apara cu îndîrjire personalitatea voievodului, caruia îi compune un portret moral avantajos, în antiteza cu defectele adversarilor sai. Ingredientele mitului sînt prezente, dar mitul înca lipseste. sincai accentueaza asupra mîndriei nationale, dar nu exploateaza politic ideea în sens de unitate nationala.

Cîteva decenii mai tîrziu, în 1830, banateanul Damaschin Bojinca, discipol al scolii Ardelene, publica, în Biblioteca româneasca, o biografie a domnitorului, sub titlul Vestitele fapte si perirea lui Mihai Viteazul, printipul Ţarii Românesti. Nici de data aceasta ideea nationala nu apare cu adevarat conturata, accentul cazînd pe luptele împotriva turcilor.

Momentul de rascruce este marcat de transilvaneanul Aaron Florian, stabilit în Ţara Româneasca, unde devine profesor la Colegiul „Sfîntul Sava” din Bucuresti. Mihai Viteazul ocupa un loc esential în sinteza sa Idee repede de istoria printipatului Ţarii Românesti. Aaron Florian procedeaza la o amplificare a personajului si a epocii, consacrîndu-le mult peste ceea ce pretindea economia lucrarii: doua sute de pagini, cea mai mare parte a celui de-al doilea volum, aparut în 1837, si, în acelasi timp, înscrie, în sfîrsit, actiunea lui Mihai pe linia înfaptuirii unitatii nationale românesti. Singurul repros adus voievodului sta în faptul ca nu s-a dovedit capabil sa doteze teritoriile românesti unificate cu o constitutie potrivita. Numai acest fel ar fi putut începe o era noua, care ar fi permis românilor sa evolueze, uniti, între celelalte natii ale Europei.Asa vedea lucrurile, la Bucuresti, transilvaneanul Aaron Florian.

Nu însa si moldoveanul Kogalniceanu. Cel care avea sa devina marele artizan al unirii principatelor nu se dovedeste deloc sensibil, în opera sa de tinerete, la potentialul national al episodului Mihai Viteazul, în Histoire de la Valachie…, publicata în acelasi an, 1837, cu volumul amintit al lui Aaron Florian, ne întîmpina un Mihai Viteazul descins din evocarea lui Miron Costin, neanuntînd înca în nici un fel proiectul de unitate nationala. Trasatura lui dominanta pare a fi ambitia nemasurata care l-ar fi împins nu numai sa cucereasca Transilvania, dar chiar sa viseze la coroana Ungariei si a Poloniei. „Domnia sa a fost stralucita prin cuceriri, dar fatala Ţarii Românesti”, conchide Kogalniceanu, extragînd de aici si o anumita morala istorica: „numele marilor cuceritori nu piere niciodata în memoria poporului, în timp ce acesta uita pe principii virtuosi, dar pasnici”.12 Mihai apare ca un mare raz boinic, un erou, dar nicidecum ca unificator.

Nici Nicolae Balcescu, desi muntean, nu pare atras, în mod deosebit, în primele lui lucrari (Puterea armata si arta militara de la întemeierea principatului Valahiei pîna acum, 1844; Despre starea sociala a muncitorilor plugari…, 1846), de personalitatea voievodului, acordîndu-i locul si importanta cerute de subiectele respective si nimic mai mult.

Dar, dupa 1840, irezistibila ascensiune a lui Mihai devine totmai vizibila. Ascensiune în ambele ipostaze, eventual contradictorii, dar si complementare: domnitor glorios al Ţarii Românesti si unificator al românilor. Prima a fost pusa în valoare de însusi domnitorul Ţarii Românesti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), caruia i-a placut sa se erijeze în urmas al marelui voievod, orchestrînd o insistenta propaganda în acest sens. Alungat de pe tron la 1848, el nu si-a putut atinge telul de a deveni un nou Mihai, dar vanitoasa asumare princiara a mostenirii acestuia nu a ramas fara ecou. Atmosfera tot mai încarcata de amintirea eroului de la Calugareni îl va fi înrîurit si pe Balcescu, în ciuda opozitiei sale fata de regimul lui Bibescu.

Chiar în Moldova, simbolul Mihai începe sa se afirme. La 1843, în „Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie nationala la Academia Mihaileana din Iasi”, Kogalniceanu se apropie de voievodul muntean cu simtitor mai multa simpatie decît o facuse cu sase ani în urma. Mihai este prezentat acum ca fiind cel care a unit partile disparate ale Daciei vechi.

Simbolul îsi capata deplina stralucire si functionalitate în opera ultima si cea mai ambitioasa a lui Nicolae Balcescu, începuta la 1847 si neîncheiata înca la moartea sa, în 1852: „Istoria românilor sub Mihai Voda Viteazul”. Apare o sensibila evolutie, în sensul ideii nationale, fata de primele eseuri ale istoricului. Ţelul actiunii lui Mihai este net proclamat: unitatea nationala. El „voi a-si creea o patrie mare pe cît tine pamîntul românesc”. A realizat astfel „visarea iubita a voievozilor cei mari ai românilor”, începînd cu Mircea cel Batrîn, „cel dintîi domn român care se lupta pentru unitatea nationala”. Domnitorii nu faceau în fond decît sa exprime prin actiunea lor politica un sentiment general împartasit, dat fiind ca, de la origini, „în inima tuturor românilor ramasese nestearsa traditia unui trai comun si dorinta de a-l înfiinta din nou”.

Aceasta explica „ura nationala a românilor în contra tiranilor unguri”. Iata de ce, „de cîte ori un steag românesc se ivea fluturînd în vîrful Carpatilor, Ardealul întreg se înfiora: românii de nadejde, tiranii lor de spaima”.

Cartea lui Balcescu a însemnat o premiera în istoriografia româneasca. Pentru prima oara istoria medievala a românilor, a celor trei tari românesti, era tratata explicit ca istorie nationala,ca istorie a unui deziderat national care nu a încetat sa se manifeste de-a lungul veacurilor, ca istorie a unui ideal stat românesc, deplin si unitar. Influenta acestei lucrari asupra constiintei nationale românesti a fost considerabila, cu toata întîrzierea relativa a publicarii (editie partiala în 1861-1863, integrala în 1878, apoi numeroase reeditari). Prin Balcescu, Mihai Viteazul se impune decisiv si definitiv ca prim ctitor al României moderne.

Anii imediat premergatori unirii principatelor din 1859 marcheaza cresterea interesului pentru figura voievodului, inclusiv în Moldova, paralel cu conferirea de valente unificatoare unordomnitori moldoveni, în primul rînd lui Stefan cel Mare. împreuna, Mihai si stefan ajung sa simbolizeze istoria particulara, dar totodata comuna, tinzînd oricum spre unitate, a celor doua tari românesti surori.

Se observa astfel cum, între 1830 si 1860, cu o intensificare notabila în preajma revolutiei de la 1848 si apoi a Unirii, Mihai Viteazul trece printr-un proces de transfigurare, devenind, din erou crestin si razboinic, un simbol al unitatii românesti. Sînt anii cînd idealul de unire într-un stat românesc, România ideala prefigurata în constiinte, se proiecteaza în trecutul istoric. Aceasta orientare nationala, politica si istorica apartine în esenta unei singure generatii, generatia care a facut revolutia de la 1848 si a realizat apoi unirea Principatelor si România moderna. Am va zut cum în aceeasi perioada este frecvent invocata Dacia, ca ex- presie a unitatii primordiale a pamîntului românesc. Doua simboluri, care conduc la o mare aspiratie: Dacia antica, reînviata pentru un moment de Mihai Viteazul si menita a se reîntruchipa în România de mîine.”

Sursa: http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/LUCIAN-BOIA-Istorie-si-mit-in-651021223.php

Utecistul cel viteaz

Nu am avut timp să scriu și de una din primele luări de poziție adresate poporului de către premierul Mike Ungureanu. Acesta ne-a făcut pe noi, românii, leneși, pentru că nu participăm la deszăpezire, activitate prestată cică numai de militari.

Sincer, mi-e greață să vorbesc de puțoiul acesta. Pe scurt, acesta s-a dovedit a nu fi un simplu puțoi, ci unul de-a dreptul obraznic, adică are și moț. Sper ca să aibă noul premier o carieră de prim-ministru pe cât de lungă o merită.

Oamenii de genul ăsta uită că sunt plătiți de contribuabili și că beneficiază de muuuuulte avantaje datorită funcției politice pe care o dețin. Sunt curios cum și-ar fi câștigat premierul utecist o pîine în privat și dacă acolo l-ar mai fi ținut clanța la obrăznicii.

Mihai Viteazul

Ieri, când am trecut la un moment dat prin sufragerie, am dat de mama care se uita la “Buzduganul cu trei peceţi”, pe Naţional TV. Am stat şi m-am uitat un pic cu ea la film. Am prins partea când este ars pe rug un anume Ştefan Iojica, în Ardeal. În momentul când se pune foc, acesta strigă către omul lui Mihai prezent la execuţie, un călugăr: “Părinte, roagă-te lui Dumnezeu şi lui Mihai-Vodă pentru Transilvania şi pentru netrebnicul de Ştefan Iojica, ars pentru credinţa lui în Transilvania românească”. Mister. Cine este Ştefan Iojica? Am căutat pe Internet şi am dat de un articol publicat în Evenimentul Zilei şi prezentat mai jos, din care am aflat cine a fost Ştefan Iojica. Articolul, dedicat lui Mihai Viteazul, reprezintă un punct de vedere inedit asupra domniei acestui mare conducător al românilor. Precizez că nu-mi asum acest punct de vedere, dar nici nu-l neg, îl prezint lăsând fiecărui cititor libertatea de a-l accepta sau refuza.

Mihai Viteazul, al doilea unificator al ţărilor române

Autor: Andreea Dogar

Sursa: http://www.evz.ro/detalii/stiri/mihai-viteazul-al-doilea-unificator-al-tarilor-romane-879011.html – 09 decembrie 2009

Poate că personajul istoric al evului mediu care a fost ridicat pe cel mai înalt piedestal de istoriografia română este Mihai Viteazul.

Devenit simbol al unităţii românilor într-o perioadă în care nu exista încă România, voievodul a devenit apoi un erou, un salvator, al cărui rol era să îl anunţe pe conducătorul comunist care îi împrumuta virtuţile. Dar simplicarea istoriei prin proiectarea în trecut a unor realităţi moderne nu ne ajută să înţelegem acţiunile celui care a fost primul român ce a unit Muntenia, Transilvania şi Ţara Românească.

La momentul în care Mihai Viteazul ajunge pe tronul Ţării Româneşti cumpărându-şi tronul de la Istanbul, Imperiul Otoman trecea printr-o perioadă de criză, marcată de conflicte în Asia şi de schimbări rapide ale sultanilor. În acest context internaţional, în jur de 1593, împăratul habsburg Rudolf al II-lea decide să reia cruciada împotriva turcilor, iar la iniţiativa Papei, mai multe state se grupează în Liga Sfântă.

„Mihai Viteazul se naşte ca personaj istoric în contextul războiului de 15 ani, dintre 1593-1606. Iniţial, delegaţii Ligii Sfinte s-au ferit să îl contacteze pe Mihai, care a fost văzut ca un om al turcilor. L-au contactat pe domnitorul moldovean, dar pe Mihai s-au ferit”, spune Marius Diaconescu, lector doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializat în istoria Transilvaniei.

Sigismund Bathory, primul care stăpâneşte cele trei ţări

Habsburgii i-au lăsat lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, conducerea acestei părţi a frontului antiotoman. Mihai Viteazul şi domnul din Moldova, Ştefan Răzvan, aderă şi ei la Liga Sfântă, însă în anumite condiţii: înainte de a începe războiul, cei doi trebuie să încheie, din îndemnul împăratului, un tratat cu principele Transilvaniei.

„Cu toţii ştim de Mihai Viteazul că a făcut prima unire a ţărilor române. Formula corectă ar fi Mihai Viteazul este primul domnitor român care a făcut unirea ţărilor române. Fiindcă nu este primul”, spune Diaconescu.

În 1595 a fost semnat un tratat între principele Transilvaniei şi delegaţiile celor doi domni de dincolo de Carpaţi (Mihai Viteazul în mai, Ştefan Răzvan în iunie): „Acele două tratate sunt actul de unire. Prin acele documente, domnitorii români sunt reduşi la funcţia de guvernatori. Nu puteau să administreze vistieria ţării singuri. Acesta este un atribut al suveranităţii, al domniei. Domnul poate decide în evul mediu ce face cu banii ţării. I se ia acest drept”, explică istoricul. Mihai Vitazul putea folosi vistieria numai cu acordul principelui. În plus, trei soli munteni trebuia să participe la Dieta Transilvaniei, care devenea forul suprem pentru cele trei ţări. De asemenea, boierii munteni primeau dreptul de a nu mai putea fi ucişi fără învoirea principelui din Ardeal. „Doar aşa a intrat în Liga Sfântă, direct n-a putut să intre pentru că cei din Ligă s-au temut că e omul turcilor”.

Din acel moment, titulatura lui Sigismund e „principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”. Pe sigiliul şi pe stemele afişate de el apar stemele celor trei principate. „Nu numai atât, chiar dacă nu le convenea, ambasadorii ţărilor străine şi principii ţărilor străine recunosc titulatura, asta este important. Habsburgilor nu le convenea, dar au acceptat-o pentru că aveau nevoie de Sigismund pe frontul antiotoman”, spune Diaconescu. Mihai a acceptat şi el aceste condiţii deoarece era interesat să aibă spatele protejat de armata Transilvaniei, precum şi de ajutorul financiar al habsburgilor pentru susţinerea viitoarei lupte antiotomane.

Politica externă a Transilvaniei, condusă de un român

„Sigismund Bathory era un principe tânăr, aventurier, cu vise mari, că o să ajungă mare domnitor, rege cu multe coroane, cu ţări multe supuse. Era ambiţios. A avut şi consilieri care au ştiut să-i aţâţe ambiţia. Era un român, Ştefan Iojica: el a copilărit împreună cu Sigismund şi erau prieteni foarte buni. Iojica, din simplu slujitor a ajuns mare cancelar: automat el dictează politica externă a principatului. Îl influenţa foarte mult pe principe. Se pare că el era cel care îi gâdila orgoliile”, îi conturează istoricul personalitatea.

Potrivit lui, prima unire a ţinut, pentru Moldova, până în august 1595 (deci numai trei luni, începând cu iunie), deoarece la acea dată ţara este ocupată de Ieremia Movilă, care se înscăunează cu sprijin polonez. Pentru Ţara Românească, unirea a ţinut până în decembrie 1595: „De Crăciun, Mihai a fost în solie la Sigismund Bathory în Transilvania şi atunci principele, ca mulţumire pentru efortul depus în războiul antiotoman, i-a dat voie să foloseacă vistieria ţării”.

După ce a încheiat tratatul cu Sigismund (foto), Mihai începe lupta împotriva turcilor şi atacă cetăţile turceşti de dincolo de Dunăre. Apoi vin turcii şi are loc vestita bătălie de la Călugăreni, din august 1595. „Într-un război sunt mai multe etape. Poate fi victorie pe moment, dar analizând pe ansamblu, a fost o înfrângere. Într-adevăr, la Călugăreni, probabil că Sinan a căzut de pe cal cum spune legenda, probabil că au murit mai mulţi turci decât români. Dar după aceea, când s-a ridicat Sinan din nămol şi s-a uitat în zări, n-a găsit nici picior de ostaş român”, povesteşte Diaconescu.

După Călugăreni, Mihai Viteazul s-a retras către valea Prahovei, spre munţi, aşteptând să vină Sigismund Bathory cu oastea Transilvaniei. „Să nu uităm că Sinan a intrat în Bucureşti, a intrat în Târgovişte, şi-a pus gardă otomană acolo. Deci practic n-a fost o victorie a lui Mihai Viteazul, în ciuda monumentelor care împânzesc ţara”, mai spune el. Armata transilvăneană a venit la Braşov, a trecut munţii, iar turcii au plecat din Ţara Românească, în urma bătăliei de la Giurgiu, unde s-a afirmat Mihai Viteazul.


„Lui Sigismund îi plăceau titlurile, victoriile militare, dar nu-i plăcea efortul”

Însă Bathory era o fire fluctuantă. În 1597 se strică relaţiile dintre cancelarul Iojica şi Sigismund deoarece principele se gândea să predea Transilvania habsburgilor şi el să renunţe la tron: „Pricipele Transilvaniei era un om labil psihic, nu era coerent în planurile sale. Şi îi plăceau titlurile, victoriile militare, dar nu-i plăcea efortul. Şi-a dat seama că era prea mare efortul pentru el să conducă acest front”, explică Diaconescu.

Acesta a fost motivul conflictului dintre cei doi deoarece Iojica se împotrivea cedării principatului. Istoricul arată că exista la acea dată un curent antihabsburgic în rândurile nobilimii ardelene: „Habsburgii, când ocupă o provincie, o organizează sistematic. Limitează exact pentru fiecare ce proprietăţi are şi ce obligaţii are faţă de stat. Pe când ardelenilor le convenea situaţia existentă. Totul era suficient de neclar şi puteau să facă o mulţime de abuzuri în privinţa plăţii impozitelor şi aşa mai departe. Iojica era exponentul acestei nobilimi care nu voia să fie cedată Transilvania habsburgilor”.

Iojica încearcă atunci să găsească o soluţie: în 1597, el îi propune lui Mihai să devină principe peste Transilvania, peste Ţara Românească şi peste Bulgaria, de unde sperau să-i alunge pe turci: „Cel care lansează pentru prima dată ideea ca Mihai să fie în frunte este Iojica. Nemulţumit de instabilitatea lui Sigismund Bathory, îi propune varianta aceasta”, evidenţiază cercetătorul.

„Mihai era strâns într-un cleşte”

Însă planul nu se pune în aplicare deoarece în 1598 Sigismund renunţă oficial la tron, iar în mijlocul Dietei îl arestează pe Iojica şi îl predă austriecilor. Românul este închis la Satu Mare, iar apoi este executat. Sigismund primeşte în schimb de la habsburgi două provincii din sudul Poloniei de astăzi, pe post de feude viagere. Însă viaţa liniştită de acolo nu i-a fost pe plac, aşa că după câteva luni se întoarce pe furiş în Transilvania, iar nobilii îl primesc bucuroşi.

„A stat câteva luni pe tron pentru că erau prea multe probleme în Transilvania din cauza războiului. Din nou s-a plictisit. Îi plăcea să conducă, dar fără responsabilităţi. Şi nu-l mai avea pe consilierul Ştefan Iojica să ducă greul administraţiei. Şi atunci, din nou cedează coroana, de data asta vărului său Andrei Bathory”, remarcă istoricul.

Andrei Bathory fusese crescut în Polonia, era filootoman şi antihabsburg, deci nu mai dorea o alianţă cu Rudolf al II-lea. El preia Transilvania în 1599. În acel moment, Mihai era strâns într-un cleşte: turcii la sud de Dunăre, iar în Moldova şi Transilvania doi duşmani ai săi susţinuţi de Polonia: Ieremia Movila şi Andrei Bathory. Orice culoar către habsburgi era închis. În aceste condiţii nefaste, voievodul român alege soluţia războiului: trece Carpaţii şi îl înfrânge pe Bathory la Şelimbăr, cu ajutorul secuilor, iar apoi intră în Alba Iulia. „El vrea să se proclame principe, dar n-o face oficial. Oficial este guvernator sau locţiitor al lui Rudolf al II-lea. În Transilvania le spune nobililor că el guvernează Transilvania în numele habsburgilor. Era conştient că nu i se recunoaşte titlul, deşi ar fi vrut asta”, explică Diaconescu.

Mihai copiază modelul Sigismund, la sugestia lui Iojica

Acest gest aţâţă apele, în ciuda faptului că Mihai i-a asigurat pe habsburgi că intenţia lui a fost să scoată Transilvania din mâinile polonezilor şi să o returneze împăratului.

Îngrijorat de veştile pe care le avea de un plan al Poloniei de a-l răsturna în Muntenia şi a-l pune domn pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă, el atacă Moldova, în 1600. „Mihai pune în aplicare ceea ce a făcut Sigismund înainte: este domn peste cele trei ţări. Cum a fost principe Sigismund Bathory în 1595, este el acum. El copiază un model, un model care i-a fost sugerat de Iojica în 1597. Aceste idei s-au dezvoltat în mintea lui, fireşte, era un strateg, era un militar, un domnitor. Dar ideea a pornit de la unirea făcută de Sigismund, când a văzut că toate cele trei ţări împreună au o forţă armată puternică. Aşa s-a ajuns să facă Mihai unirea, care a fost efemeră, câteva luni de zile”, spune cercetătorul.

„În momentul în care a ocupat şi Moldova, spaima, inclusiv la habsburgi, a fost prea mare. Toţi s-au temut că Mihai, valahul ăsta, are prea multă putere şi atunci va fi greu de ţinut în frâu. Şi atunci, practic, deşi el se aştepta să aibă ajutor, toţi i se împotriveau”, continuă el. Nobilii maghiari din Transilvania, cu ajutor austriac, alungă soldaţii lui Mihai din cetăţile din Transilvania, iar în Moldova intră imediat polonezii. În câteva săptămâni, Mihai pierde tot.

„Mihai Viteazul rămâne un model ca primul român ce a unificat ţările române. Mihai Viteazul trebuie să rămână în cărţile de istorie, bineînţeles, ocupă un loc important în Panteonul istoriei noastre. Dar trebuie spus adevărul. El a unit cele trei principate pentru a se elibera de presiunea polonă şi turcă, şi a copiat un model, creat de Iojica şi aplicat de Sigismund Bathory. De fapt, s-a urmărit crearea unei puteri care să reziste turcilor. Şi aceasta să înlocuiască Ungaria, care a fost un factor de echilibru în zonă”, Marius Diaconescu

Mihai, exponentul boierimii muntene, guvernează cu elita maghiară

În secolul XIX începe însă cariera de erou naţional a lui Mihai Viteazul, cel care ar fi fost condus de ideea unităţii naţionale a românilor din cele trei principate. S-a susţinut astfel că Mihai a realizat o Dacie românească şi că un factor esenţial al construcţiei sale politice a fost conştiinţa de neam, el urmărind să realizeze suprapunerea graniţelor statale cu cele etnice.

Pentru istoricul Lucian Boia, ceea ce a făcut Mihai Viteazul este mai mult o cucerire decât o unire: „Nu înseamnă că Mihai Viteazul a avut o idee românească. A existat şi înainte de comunism o fază de interpretare naţională, destul de naivă, a ceea ce a făcut Mihai Viteazul, în secolul XIX, începând cu cartea faimoasă a lui Bălcescu, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Apoi, treptat, generaţie după generaţie, istoricii au nuanţat şi chiar au modificat interpretările în sensul că nu putea înainte de era naţiunilor să existe o idee naţională. Cred că aici lucrurile sunt mult prea clare şi ele sunt complicate numai de perpetuarea unor interpretări care pot să facă plăcere, dar care nu servesc la nimic”.

În timpul regimului comunist se spunea că Mihai Viteazul a luat multe măsuri pentru românii din Ardeal, însă el a păstrat organizarea existentă şi organele de guvernământ, a menţinut şi întărit privilegiile nobilimii deoarece avea nevoie de sprijinul dietei maghiare pentru a guverna. Măsurile luate de el au fost minore: i-a scutit pe preoţii români de muncile servile şi a dat păşunat liber satelor româneşti de pe domeniile marii nobilimi. El chiar a înăbuşit mişcările ţărăneşti din Transilvania.

„Nici nu putea să ia măsuri prea multe pentru că ridica împotriva lui nobilimea din Transilvania. Şi hai să fim serioşi, Mihai era exponentul boierimii româneşti. Mihai e cel care i-a legat pe ţărani de glie, a făcut şerbia în Ţara Românească. Deci era de aceeaşi parte ca şi nobilimea transilvăneană”, explică Diaconescu.

Lucian Boia are aceeaşi poziţie: „Iar Mihai Viteazul, când a devenit şi principe al Transilvaniei, a guvernat atât, puţin, cât a avut ocazia, cu elita ungurească, nu cu ţăranii români. Când spui că a făcut o unitate românească, cu cine? Cu moldovenii care n-aflaseră încă că sunt români şi cu ardelenii care, la nivelul de sus, erau unguri, nu erau români? N-a fost vorba de aşa ceva şi nu-i niciun bai. Amestecăm epocile”.

El atrage atenţia că Radu Popescu, un cronicar muntean, ce scrie la 100 de ani după Mihai Viteazul, spune că domnitorul „i-a bătut pe toţi şi-i ţinea pe toţi, şi pe turci, şi pe unguri, şi pe moldoveni, ca pe nişte măgari de-ai lui”, deci îi includea în categoria „înfrânţilor” şi pe moldoveni.

„Noi, românii, trebuie să avem bine în minte faptul că România există, că s-a dovedit un stat viabil, şi că n-avem nevoie să forţăm istoria acum ca să susţinem existenţa, integritatea şi perpetuarea României”, Lucian Boia

Marele respect al lui Ceauşescu pentru Mihai Viteazul: dărâmarea bisericii Mihai Vodă

În perioada comunismului cu tentă naţională, în prim-plan erau puşi voievozii, prezentaţi drept personalităţi excepţionale, eroi şi salvatori. S-a ajuns astfel la personalizarea istoriei, deşi era cazul unei evidente contradicţii între universalismul comunist care trece dincolo de frontiere şi de naţiuni, şi naţionalismul comunist din România.

„De la conducerea unui grup restrâns de partid s-a ajuns la un comunism de familie, la o conducere strict personală. Şi atunci răspunsul e evident de ce apelul acesta la voievozi: pur şi simplu pentru că Ceauşescu era şi el unul singur, sau el şi soţia. Şi atunci Ceauşescu se regăseşte în marile figuri ale trecutului, în voievozi”, explică Boia.

Astfel, Ceauşescu avea nevoie de lideri excepţionali care să îl anunţe şi să îl legitimeze: „În vremea lui Ceauşecu, pe piedestal, pe partea cea mai înaltă, este Mihai Viteazul, cu siguranţă, cel care prefigurează România. Până la urmă, se vede foarte bine cum eroii ăştia sunt folosiţi. Ei întotdeauna sunt folosiţi de oamenii politici. Se vede până la urmă cât de mult ţinea cu adevărat Ceauşescu la Mihai Viteazul când a dărâmat mănăstirea Mihai Vodă. Mie nu mi-a venit să cred. Era la Izvor (în Bucureşti – n.r.). Biserica au mutat-o cu vreo 200 de metri, între blocuri, pe cheiul Dâmboviţei. Iar mănăstirea care înconjura biserica a fost distrusă. Ăsta a fost marele respect al lui Ceauşescu pentru Mihai Viteazul”, îşi aminteşte el.

Potrivit lui Boia, clarificarea istoriei nu trebuie demonizată: „Toate astea nu-l scad pe Mihai Viteazul, care este un personaj foarte interesant şi un personaj cu totul remarcabil, apreciat şi în epocă ca un personaj ieşit din comun. Problema este că nu e cazul să-l modernizăm, să facem din el un lider naţional, n-avea cum să fie”.

Patru litere şi un punct

Această postare este dedicată lui Dan M. . Nu mulţi mai ştiu cine este Dan M. . Ştim doar noi, cei care am fost în vremuri cu siguranţă mai bune pe Forumul Pruteanu.

Dan M. s-a întors, a scris aici, pe blogul meu, şi pe blogul Sorinei, după o perioadă îndelungată de timp. Dan M. este un băsist fanatic, rupt de realitate, şi un anticomunist fervent – o calitate ar zice unii. Pe blogul meu a scris de Ceauşescu, a spus că acesta a avut parte de o moarte uşoară, el ar fi trebuit executat prin metode de execuţie medievale, de exemplu, legat de patru iepe şi rupt în bucăţi.
Deşi consider că Nicolae Ceauşescu a dus o politică greşită în anii ’80, prin care a impus privaţiuni populaţiei şi a fost de acord cu promovarea în mod aberant a unui cult al personalităţii, eu îl consider pe Nicolae Ceauşescu un mare patriot. Ţelul lui Ceauşescu a fost o Românie independentă, măreaţă, puternică, iar greşelile el le-a făcut mânat de acest ţel şi influenţat de oamenii de nimic din jurul lui, au fost şi din aceştia, de ajuns de mulţi. Să ne gândim numai la ungurenii care au reuşit să răzbată în preajma lui Nicolae Ceauşescu. Ceauşescu a avut acest ţel, iar în privinţa a ceea ce a făcut el bun, nu trebuie decât să avem în vedere că el a construit România contemporană.

I-am respectat opinia lui Dan M. cu privire la Ceauşescu, mi-am zis că la extrem unii pot avea astfel de opinii şi am ţinut cont de perioada de timp petrecută împreună pe forumurile Pruteanu şi Nanu – o greşeală. După această intrare triumfală, Dan M a început să jignească în dreapta şi în stânga – cele scrise de el pe blogul Sorinei stau mărturie. Din păcate pentru el, marea noastră majoritate nu este mânată de acelaşi băsism de beton ca el. Nu trebuie decât să priveşti ce dezastru a ajuns ţara sub Băsescu, un preşedinte nu jucător, ci golan – jignirile lui, din postura de preşedinte, sunt binecunoscute, ca să-ţi treacă cheful de orice sentiment pro.

Dane, parafrazându-l pe idolul tău, o să-ţi spun că nu credeam că eşti atât de mic. Însă chiar aşa eşti. Ar fi trebuit să fiu mai atent la trecut.

Mihai Răzvan Ungureanu

„A urmat studiile Liceului de matematică-fizică „Costache Negruzzi” din Iași pe care l-a absolvit ca sef de promoție în anul 1987.[1] Tot atunci s-a făcut remarcat prin activitatea sa în Uniunea Tineretului Comunist.[2] În 1998 a devenit student al Facultății de Istorie-Filozofie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, unde a deținut pozițiile de membru al Senatului Universității (1990-1992) și de Secretar Executiv al Asociației Internaționale a Studenților în Istorie, Budapesta – Bruxelles (1990-1993). Conform unor surse, a monitorizat studentii care aruncau manifeste în încercarea declansării unor revolte anticomuniste în căminele din Iași în 14 decembrie 1989. [3]”

Surse:
1.^ Jurnalul de Est, 9 octombrie 2005 – Pasiunile ascunse ale ieșeanului de la Externe
2.^ [„Cuvântul tovarășului Mihai Ungureanu”, premier desemnat, din Scânteia Tineretului http://www.adevarul.ro/locale/iasi/Cuvantul_tovarasului_Mihai_Ungureanu-premier_desemnat_din_Scanteia_Tineretului_0_642536111.html%5D
3.^ Amosnews, 27 noiembrie 2007 – Poveste fără sfârșit: Mihai Răzvan Ungureanu

Iată ce se spune în wikipedia, în secţiunea dedicată lui Mihai Răzvan Ungureanu.
Ce înseamnă că Ungureanu „s-a făcut remarcat prin activitatea sa în Uniunea Tineretului Comunist”?
Păi asta, că MRU a fost membru supleant al CC al UTC.

Amintirile nu-l chinuiesc
Mihai Răzvan Ungureanu, file de istorie
Acasă » Politica

Se ştie, înainte de 1989 Mihai Răzvan Ungureanu se afla în plină ascensiune politică în structurile de tineret ale PCR. Actualul premier desemnat a minimalizat însă trecutul său, într-un interviu acordat în aprilie 2006. Un discurs rostit în forumul suprem al UTC contrazice însă poziţia lui MRU.

Curtea Constituţională i-a salvat cariera politică lui MRU

În interviul acordat în aprilie 2006 şi care a fost preluat de „Ziarul de Iaşi”, Mihai Răzvan Ungureanu a fost categoric. Dacă Legea lustraţiei – aflată pe atunci în prima fază de dezbatere în Senat – urma să fie adoptată în varianta originală, atunci el s-ar fi retras primul din politică. Menţionăm că Legea lustraţiei îi viza şi pe membrii supleanţi ai CC al UTC, funcţie în care s-a aflat MRU. Se ştie, după ce a fost adoptată, Legea lustraţiei a fost infirmată de Curtea Constituţională, în special pentru că anula dreptul constituţional de a fi ales al unor categorii de persoane. Totuşi, în dispozitivul CCR se menţiona că în cazul persoanelor numite – adică exact cazul lui MRU, numit director al SIE – o retragere temporară ar fi fost normală.

Fragmente din interviul din 2006

– Cit conteaza astazi in biografia dumneavoastra faptul ca ati fost membru supleant al CC al UTC?
– Biografiile factorilor de decizie trebuie cunoscute in detaliu. Nu fac un secret din faptul ca am fost membru supleant al CC al UTC. Este exclusiv din cauza rezultatelor bune la invatatura, la olimpiadele scolare. Asa am devenit, la virsta de 15 ani, secretar UTC in liceu pina la 18 ani, pina la clasa a douasprezecea. Iar pentru aproape doi ani, de la 16 pina la 18, numele meu a fost trecut pe o lista si votat printre membrii supleanti ai UTC-ului. Ca obligatie, acest lucru nu presupunea nimic. Am fost anuntat ca am fost trecut pe o lista. Pina la urma, era o fictiune. Erau selectati, dintre secretarii UTC pe licee, cei care erau socotiti reprezentativi din punct de vedere scolar. Nu exista o activitate care sa certifice valoarea politica a adolescentului. Era o chestiune strict formala, care nu presupunea participarea la decizia politica propriu-zisa.
– Puteati refuza?
– Refuzurile erau extrem de rare, daca existau. Nu tin minte sa fi vazut pe cineva in jur refuzind. Multi insa isi doreau aceste pozitii.
– Dumneavoastra v-ati dorit-o?
-Nu mi-am dorit-o. A venit dincolo de vointa mea de adolescent, exact ca un rezultat al succeselor scolare. Si apoi, la 18 ani, chestiunea nu a mai contat. Eu nu am mai fost membru de partid.
– Ati avut vreo discutie cu conducerea PNL legata de proiectul legii lustratiei? Si cum veti proceda in cazul in care va fi adoptat in actuala forma?
– Am avut o astfel de discutie chiar in aceste zile. Am spus foarte clar, si mi se pare moral sa spun asta, ca in momentul in care textul trece in aceasta forma sint primul care, dincolo de alaturarea mea celor care doresc ca o asemenea lege sa capete efect in Romania, sint primul care se va retrage. Ramine de vazut care va fi formula. Oricum, mi se pare logic ca in momentul acela gestul meu de retragere sa fie evident. Eu unul nu ma asimilez categoriei de nomenclaturisti, dar daca este cazul sa demonstram ca ororile comunismului incep de la 14 ani, o facem.”

Sursă: http://www.cotidianul.ro/mihai-razvan-ungureanu-file-de-istorie-172212/

Mai jos, în cadrul articolului original din Cotidianul, se află o poză cu un fragment de ziar cu discursul lui MRU la Congresul al XIII-lea, când avea 16 ani, precum şi textul cuvântării respective. Şi cuvântarea aceea a fost bineînţeles tot o activitate strict formală, ca şi cea de membru supleant al CC al UTC şi de secretar UTC pe liceu. Nu, MRU nu a fost ros de ambiţii în adolescenţă, el a făcut totul formal. Pesemne şi acum procedează tot la fel.
Formală a fost pesemne şi monitorizarea studenţilor care aruncau manifeste în încercarea declanşării unei mişcări populare anti-Ceauşescu în căminele din Iași în 14 decembrie 1989.

Deci, cum este MRU în realitate?

Piața Universității – 06 februarie 2012, seara.

Am fost în seara asta la Piața Universității. Cu metroul. Jos, în pasaj, un cuplu. El, 29 de ani, ea 27. Simpatici. El purta o pancartă cu ”Să evoluăm”. Ea m-a pus să scriu pe un notes mare o calitate a românilor. ”Poetici” am scris. Cum să evoluăm? Scorpioana cu ochii albaștri: ”Să devenim mai buni. Peștele de la cap se strică, iar schimbarea trebuie să pornească de jos. Să ne crească vibrațiile” ”Sunteți cu bioenergia?”. ”Nu, cu reiki.” ”Să vă văd la vârsta mea, veți mai gândi atunci așa?” Râd amândoi. Tot ea, mai înfiptă, zâmbind: ”Atunci vom fi deja îngeri de lumină”. Cei doi au un cont de facebook, ”Românii sunt frumoși”. Acolo ea mi-a spus că sunt postate toate calitățile românilor menționate în blocnotes de trecători.

Am urcat. Pe partea cu TNB era un grup format din două-trei sute de oameni. Era şi un agitator cu un megafon, care nu contenea să dea tonul:

“Aţi luat banii la copii
Ca să daţi la FMI”

Apoi, spunea el, ”una care-i place lui Băsescu”:

“Ieşi afară
Javră ordinară”

Apoi:

”UDMR – curva PD-L”

”UNPR – curva PD-L”

A venit și cu una de ultimă oră: ”Vreți ca prim-ministrul să fie fostul șef al SIE?”

Au fost mai multe, însă doar pe acestea mi le aduc aminte.

Am aşteptat cuminte ca liderul, răguşit după atâta scandare, să ia o pauză, ca să vorbesc cu el. Lângă el erau mai mulţi indivizi cam de 40-50 de ani, pe vreo doi, în mod clar mai ameţiţi, acesta i-a atenţionat: “Băi, aveţi grijă, să nu care cumva să vă luaţi de jandarmi!”
L-am întrebat pe lider, Mircea îl cheamă, dacă nu poate să-mi răspundă la câteva întrebări, i-am explicat că interviul va apărea pe blogul meu. Mircea a acceptat cu amabilitate.

Eu: Ce e cu FMI-ul?
Mircea: Trebuie să scăpăm de el.
Eu: Credeți că USL, care pare să fie următoarea formațiune politică la guvernare, va reuși ceva în acest sens?
Mircea: Noi avem nevoie de oameni tineri, care nu au mai fost la guvernare, necompromiși. Nu de USL avem noi nevoie.
Eu: Credeți că va apărea așa ceva pe scena politică?
Mircea: Păi asta mă-ntreb și eu: ”Va apărea așa ceva pe scena politică?”
Eu: Sunteți revoluționar?
Mircea: Da. Am fost aici în decembrie 1989. Apoi și în perioada 13-15 iunie 1990. Atunci am stat 6 luni la închisoare. În 1996, m-au căutat ca să-mi dea certificatul de revoluționar, l-am luat – m-am gândit că îl au atâția care nu au făcut nimic. Am ieșit împotriva lui Ceaușescu, am spart geamul la CC ca să intre revoluționarii, am ieșit împotriva lui Iliescu și chiar a lui Constantinescu, atunci când acesta a ajuns la putere și nu a făcut nimic. Acum a venit rândul lui Băsescu.
Eu: Ce vârstă aveți?
Mircea: 43. Sunt născut în 1968.
I-am mulțumit și am dat mâna cu el. M-a oprit, înainte să plec: ”Știți care este statul din Europa de Est unde nu a ajuns FMI?” ”Nu”, i-am răspuns, ”nu știu”. ”Rusia”.

Liiceanu – omul și filosoful

Iată ce tocmai am postat pe blogul Lorenei:

Lorena, permite-mi, te rog, să divaghez şi să spun câteva lucruri despre Liiceanu.

Liiceanu are multe de care poate fi învinovățit.

Plagiator, a plecat de Institutul de filosofie la sugestia lui Noica, ca să nu fie dat afară. Asta o știu de la un bun prieten de-al unui coleg de-al lui de atunci de la acel Institut, Radu Stanciu. Chestia asta apare și aici: http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=319&Itemid=99

Tot aici apare o altă poveste, care o știu tot de mult timp, din aceeași sursă. Liiceanu-oportunistul a avut teza sa de doctorat împănată cu citate din Marx:

”Vajnicul luptator anti-comunist nu a fost decat un umil servitor al ideologiei pe care o blameaza astazi: initial lucrarea sa de doctorat “Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii” continea in 1975, o multime de citate din Marx. La reeditarea din 1993, oportunistul Liiceanu se lustreaza, autocenzurand paginile marxiste elogiatoare, devenite compromitatoare, sub pretextul ca a lasat deoparte sectiunile care nu se inscriau “nemijlocit” in tematica volumului (vezi Doamne, in anii ‘70 s-ar fi inscris! – ce nu face un om mic pentru o bursa mare in Occident). Ba, mai mult, disidenta lui Liiceanu pare a fi si ea o inventie: in “Apel catre lichele” (1992) – titlu premonitoriu pentru “Liicheanu” insusi, cum e gratulat recent – el isi antedateaza un text banalut despre “tovarasa Clocotici”, “Meditatie despre activist”, ca si cum l-ar fi scris in august 1989. Este singurul articol aparent impotriva regimului al beneficiarului de burse ceausiste in strainatate, care considera astfel, la trei ani dupa revolutie, ca… s-a rupt de trecut! In grupajul din “Ziua” despre falsul idol si “dalmatian” politizat pro-Macovei si Basescu, se aduc si alte grave acuze procurorului de serviciu, ce pozeaza demonstrativ de prea multi ani intr-un fel de campion national al moralei. Cum gura pacatosului adevar graieste, insusi Liiceanu se vedea in “Usa interzisa” drept un “impostor de anvergura” – lucru certificat si de eliminarea filosofului comunist din cea de-a doua editie a “Tragicului”.”

Nu în ultimul rând o să mă refer la Liiceanu şi Humanitas:

“Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas.” Asta apare aici – http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=277&Itemid=99

Cum a făcut Liiceanu bani de parfum din Humanitas se vede aici: http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=345&Itemid=99

Aşa a putut să-i cumpere Liiceanu pe Siegfried şi Marcello, aşa şi-a botezat Liiceanu cele două maşini, BMW-ul şi Alfa Romeo – http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=488&Itemid=99

Ok, am admirat un lucru la Lorena, fiecare ban al ei a fost muncit. Tot ce are i se datorează sieși, cred că nu exagerez când spun că ea poate justifica și ultimul lucru din casă. Cu Liiceanu nu, nu este cazul.