Monthly Archives: Aprilie 2011

William and Kate

Vineri va avea loc mult așteptata căsătorie dintre Prințul William de Wales și Kate Middleton. După cum se știe, Casele regale ale Marii Britanii și ale României sunt înrudite.

Ce m-a fascinat pe mine este destinul care face ca William să intre de la naștere în posesia unei averi de câteva sute de milioane sau câteva miliarde de euro, în timp ce un alt copil, unul din cei mulți, să se nască într-o familie lipită pământului de săracă și să nu primească nimic cu această ocazie. Și asta cu bogăția se repetă cu toți născuții în familii posesoare de averi fabuloase, în timp ce majoritatea copiilor se nasc în familii sărace, diferența este că Prințul William este un caz foarte vizibil.

Nu mi se par fericiți toți acești copii foarte bogați și foarte în atenția reflectoarelor, notorietatea și bogăția au dezavantajele lor, bogăția nu înseamnă numai avantaje, dar asta este altă poveste.

Noi, oamenii, ca creștini, în particular, și ca oameni, în general, cu tot ce înseamnă pozitiv acest cuvânt, ar trebuie să ne gândim cum să facem în așa fel ca disparitățile să nu mai fie atât de mari din start, ca oricine să primească suficient de la societate, de la început, astfel încât să-și poată folosi la maxim potențialul, calitățile.

Prințul William pare un băiat bun. Nu pot decât să le doresc lui și viitoarei lui soții, Kate, tot binele din lume și casă de piatră!

Anunțuri

Hristos a înviat!

Tuturor cititorilor mei: Paște Fericit și Hristos a înviat!

Sfânta Lumină de la Ierusalim

Mai jos, un articol scris de părintele Constantin Galeriu, despre taina luminii sfinte de la Ierusalim:

Sfânta Lumină de la Ierusalim

In Sâmbăta Mare, la ora 7:00 dimineața, se pecetluiește Sfântul Mormânt. Se controlează să nu fie înăuntru nimic care să se aprindă, se pregătesc două panglici mari, se așază pe ușa capelei Sfântului Mormânt și se pecetluiesc cu ceară. Dimineața se deschid portile pentru intrare, iar lumea vine însetată. Ulițele sunt strâmte, dar se adună mii de oameni din toate colțurile globului pamântesc – călugari, credincioși simpli, ambasadori. Cea mai mică porțiune e înțesată de oameni. Fiecare credincios poartă în mână un mănunchi de 33 de lumânări, dupa numărul anilor Mântuitorului, alții au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine în procesiune la biserică, unde este îmbrăcat.

Când sosește vremea rânduită de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, însoțit de ierarhi și de șeful poliției statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari și capelă. Ajuns acolo, el este dezbrăcat de podoabele arhierești și lăsat în stihar, e controlat de șeful poliției și de unii cetățeni musulmani, care iau și ei parte, toți foarte cuviincioși. Trebuie spus că în ziua de azi e mai multă libertate, o altă manieră de a trata oamenii, dar în vremea veche, conducerea musulmană era mult mai aspră la adresa creștinilor, așa incât controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales că e vorba de o taină unică in lume, de o minune permanentă. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo încercare de inșelare, ferească Dumnezeu! Nu e cu putință, pentru că se controlează atât capela, cât și patriarhul.

Apoi patriarhul intră în Sfântul Mormânt, iar doi insoțitori, arhierei sau arhimandriți, rămân în Capela îngerului. Acolo se roagă și așteaptă acest mare dar, această mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiești. Ca să se descopere, iubiților, că mormântul nu e locul de veci, nu e doar loc al morții, că nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viață. Este o cântare a Bisericii de o adâncime și o măreție unică: „Doamne, în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins, cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfant”. Și de când mormântul Domnului a rămas gol, de atunci acesta nu mai este locașul de veci, cum spunem de obicei, pentru că mormintele noastre poartă trupuri ale celor botezați, trupuri care poartă pecetea morții și învierii lui Hristos, cum spune Apostolul: „Câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat; ne-am îngropat cu Hristos întru moarte, ca să și inviem cu El. Deci si voi așa, morți să fiți păcatului și vii întru Hristos Iisus, Domnul nostru”. Dacă ajungi că încă de aici să mori față de păcat, atunci deja preguști arvuna învierii.

Urmează momentul suprem; toată lumea e într-o încordare și într-o așteptare unică, divină. Am inaintat de la altarul bisericii până în pragul ei, la câțiva metri de ușa capelei Sfântului Mormânt în acea stare de har, de rugăciune: „Doamne, m-ai învrednicit să ajung aici”. Deodată, din întuneric au țâșnit săgeți de lumină, ca niște fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Și deodată, un glob de lumină a tâșnit dinăuntrul capelei și a fugit către Biserica Golgotei.
Când am privit atunci spre Biserica Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse. Acolo a mers acea lumina. Iata ce mărturisește acea femeie: e româncă, se numește Ioana Elena Corneanu și e din Bucuresti. Era sosită din septembrie ’92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormânt sâmbăta dimineața, pe 17 aprilie ’93. La ora 7:00, era o mulțime de oameni. Porțile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea mărturisește: „înghesuită și mișcată de valul lumii, îmi plângea inima. Parcă mă vedeam părăsită de Dumnezeu – Doamne, m-ai lepădat de la fața ta! Luată de mulțime, trec pe lângă Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfântului Mormânt. Apoi, o putere m-a mișcat înainte și deodată am ajuns la piciorul scării care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin mulțime și am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Mă țineam cum puteam. Patriarhul a intrat in Sfântul Mormânt. Mă rugam cu lacrimi. Deodată, apar fulgere de lumină și scântei, ca mărgelele, ca globulețele. Într-o mână aveam mănunchiul de 33 de lumânări, în cealaltă cinci lumânări, întinse ca în rugăciune spre lumină. Închid o clipă ochii, ca fulgerată, iar când îi deschid, văd mănunchiul de 33 de lumânări aprins. Se aprind și celelalte cinci, și lumea aprinde de la mine. Fața îmi e scăldata în lacrimi”. Iată marturia unui suflet prezent acolo, o româncă de-a noastră. Am aflat mai deunăzi că mai e încă o persoană, Ecaterina Ardeleanu, o pictoriță, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Și mai trăiește în București încă o persoană sărmană, necajită mult. Am trimis dupa ea să vina astăzi, să vă aducă marturie directa, dar cel care a mers n-a mai găsit-o; a plecat.
Ce vreau eu să vă spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit și bărbați lumina, nu știu, dar deocamdataă știu doar de femei ca au primit lumina sfantă. Lumina divină, iubiților, e lumina învierii. Cine a fost vestitorul cel dintâi al învierii? O femeie, Maria Magdalena sau, înainte de ea, Maica Domnului, așa cum mărturiseste Sfânta Tradiție. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosițe, ele au fost deci primele primitoare și vestitoare ale luminii învierii.

Patriarhul aprinde lumânările lui mari din această lumină. De asemenea, pune din ea în două candele și una este dusă la altarul bisericii mari, iar cealaltă este pentru celelalte biserici creștine, ca să se împărtășească toți din ea – la armeni, la catolici… Atunci, patriarhul iese din capelă sau deschide uneori cele două firide, și aprinde lumânările mulțimii care se înghesuie să primească lumină din lumină. Aceasta lumină cel puțin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea și nu se mistuia. Vom incerca să tâlcuim de ce pe urma îsi schimbă chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face să se schimbe. La inceput ea nu arde, așa incât unii își dădeau cu ea pe față, alții treceau cu mâna prin ea. Chiar la sfeșnicul pe care îl aveam eu mulți veneau și puneau mâna in flacară. Insă după câteva minute, când ea se unește cu firea noastră – noi toți avem harul lui Dumnezeu în noi, dar de multe ori ne depărtăm de el prin păcatele noastre, și firea noastră parcă nu mai arată întotdeauna că purtăm har – datorită contactului cu lumea de aici, începe să capete și chipul lumii acesteia. E o unire între cer si pământ, între lumina divină și lumina noastră.
Așadar, pâna ăn ziua de astăzi se petrece taina aceasta pe care am văzut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, când mergeam prin bazar, să aud în spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi și am salutat-o, am tresărit, cu mare durere in inima mea că n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat că o cunoșteau maicile. Am stăruit: „Vă rog, vă rog s-o chemați să stau de vorbă cu ea”. Și de Izvorul Tămăduirii a venit la biserică, am stat de vorbă cu ea și mi-a făcut mărtur¬isirea pe care eu v-am împărtășit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfânta noastră credință ortodoxă, pentru că, așa cum vedeți, aici se aprinde sfânta lumină – la ortodocși. Și din ea se impărtășesc toți.

Atunci când, pe la anul 1300 și ceva, niște armeni au vrut să primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a îndepărtat și s-a așezat lângă un stâlp, care stă până în ziua de azi ca mărturie. Au așteptat toți, cu focul inimii, să vină focul divin. În cele din urmă, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfânta Ortodoxie, fraților, că e dreapta mărtur¬isire. Ortodoxia crede cu atâta putere și în crucea Mântuitorului, dar și în înviere. Niciodată Ortodoxia n-a despărțit crucea de înviere. În Apus s-a pus prea mult accent pe crucea și pe patimile Mântuitorului, de aceea în operele unor pictori mari, Mântuitorul este înfățișat în suferința lui atât de contorsionat, atât de chinuit – suferință înfățișată până la ultima ei limită. Dar pentru noi această suferință a Mântuitorului reprezintă iubirea Lui pentru noi, iar în iubire e viața. Prin urmare, nu poate fi despărțită crucea de înviere, Vinerea Mare de Duminica Paștelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastră credință, pentru mărturisirea sfintei învieri cu atâta foc, lumina divină e un dar făcut Ortodoxiei.

Aceasta să ne dea o dată mai mult bucuria și nădejdea și încredințarea că sfânta noastră marturisire ortodoxă e dreapta credință, pe care s-o cunoaștem, s-o iubim și să fie mărturie de dragoste a credinței pentru toți frații noștri, de orice credință ar fi ei! Am auzit ca frații noștri neoprotestanți au de gând ca în Săptămâna Patimilor să contracareze mărturisirea noastră. Noi n-avem dreptul să judecăm pe nimeni, Dumnezeu e judecătorul nostru, dar ne rugăm să crească toți in dreapta credință, în Ortodoxie, unde se află, căci noi știm și credem și mărturisim că Ortodoxia e dreapta credință, deplinatate a cre¬dinței și neștirbire a credinței. Ea nu a adăugat și nu a știrbit nimic, ci a mărturisit tot așa cum i-a incredințat Mântuitorul, prin Sfinții Apostoli și prin Sfinții Părinți. De aceea, nimic nu-i lipsește Ortodoxiei, decât să fie cunoscută, iubită și trăită în această taină a unității Crucii și învierii Mântuitorului. De aceea la ortodocși crucea are niște raze care pleacă de la îmbinarea celor două linii – una care unește cerul cu pământul și alta care îmbrățișează lumea. Acele raze reprezintă taina luminii divine care țâșnește din crucea, din mormântul Mântuitorului în această unitate sfântă a Crucii și a învierii, așa cum spunea Sfântul Serafim, „de-acuma Hristos a înviat și viața nouă ne-a dăruit și mărturia sfintei Sale lumini”, a luminii neînserate pentru care Biserica Ortodoxă spune: „O, Paștele cele mari si preasfințite, Hristoase! O, înțelepciunea și cuvântul și puterea lui Dumnezeu, dă-ne nouă să ne împărtășim pururea de lumina Ta, și mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale! Amin.”

De când este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale?

Avem mărturii încă din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbește pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din această lumină sfântă. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie și alții mărturisesc despre ea. Nu s-a faăut zgomot – aceasta a fost întotdeauna taina sfintei Ortodoxii – dar ea e mărturia biruirii morții. De aceea, din mormânt răsare lumina. Aceasta e semnificația cea mai adâncă, și anume că moartea e biruită. Observați, din cele șapte cuvinte ale Mântuitorului pe cruce, șase sunt din spontaneitatea Lui, iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 – Se roagă pentru răstignitori: „Iartă-i, că nu știu ce fac”;
2 – Încredințează pe ucenic Maicii Domnului și pe Maica Domnului ucenicului: „Femeie, iată fiul tau!” și „Iată mama ta!”;
3 – Făgăduiește tâlharului pocăit: „Astăzi vei fi cu mine în rai”;
4 – „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”
5 – „Mi-e sete”;
6 – „Săvârșitu-s-a”, adică a împlinit chemarea, misiunea;
7 – „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu”.

Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” De unde e luat cuvântul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mântuitorul de-acolo? Intâi, ce înseamna moartea: despărțirea de bunăstare, părăsirea lui Dumnezeu, despărțirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despărțit vreodată Fiul lui Dumnezeu de Tatăl? Se putea despărți? Nu se putea! Pe de altă parte, putea fi moartea în Hristos, în Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atât ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu – Dumnezeu e numai „da”, nu e și „nu”, pentru că moartea înseamnă negație – dar și ca om. Moartea e plata păcatului, era în Hristos păcat? Nu era! Și atunci, dacă e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fără de păcat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mântuitorul moartea s-ar fi mântuit omul? Nu s-ar fi mântuit. Atunci, El Se unește cu strigătul omului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, asumă moartea omului și o învinge. Acest cuvant e luat din strigătul omenirii suferinde, se unește umanitatea suferindă, osândită morții din pricina „celui străin”, cum îi spune Mântuitorul: „Oile Mele ascultă glasul Meu; după cel străin nu merg”. Care e străinul de care vorbește Mântuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat sămânța morții în lume. De aceea din mormânt răsare lumina, pentru că mormântul n-are ce căuta în lume. Prin Hristos, în cele din urmă toate mormintele vor rămâne goale. Ele nu sunt locașe de veci, nu există locaș de veci al morții. Din mormânt a răsărit Hristos Cel înviat și lumina învierii. Acesta este ințelesul teologic de negrăit.

sursa: http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/lumina-la-ierusalim-88060.html

Să ne amintim – 2

Extras din cuvîntarea rostită de preşedintele Nicolae Ceauşescu la Congresul al II-lea al consiliilor populare, Bucureşti, 12 septembrie 1980; sursa: Blogul domnului Nicolae Nicu – http://nicolaenicu.blogspot.com/

Dacă ne-am referi la cîteva date comparative cu unele ţări dezvoltate, ar trebui, de asemenea, să arătăm că în toţi aceşti 30 de ani venitul naţional pe locuitor a crescut în România într-un ritm de 8,4 la sută anual, în timp ce în Statele Unite acest ritm a fost de 2,1 la sută, în Canada de 2,6 la sută, în Italia 3,8 la sută, în R. F. Germania de 4,4 la sută, în Franţa de 3,8 la sută. Aceste date demonstrează că decalajul care despărţea România de ţările dezvoltate s-a micşorat de 3-4 ori, deşi trebuie să spunem că mai avem încă mult de făcut pentru a lichida acest decalaj. (…)

Este de înţeles pentru oricine judecă în mod raţional că realizările acestea nu au putut înlătura pe deplin decalajele care ne despart de aceste ţări, dar trebuie să spun drept că, probabil, nici nu trebuie să ne propunem să ajungem unele din aceste ţări. Pentru că în multe ţări dezvoltate s-a realizat acest nivel în anumite condiţii istorice, pe seama exploatării şi asupririi a zeci de popoare. După cum este ştiut, însuşi poporul român, cîteva sute de ani, a plătit tribut diferitelor imperii, mai cu seamă Imperiului Otoman.

Mai bine de 70 de ani monopolurile imperialiste au luat din România zeci şi zeci de miliarde de dolari. După unele calcule, cu mult peste 100 de miliarde, aşa cum au luat de pe întreg cuprinsul globului (n.m. – astăzi, după 21 de ani de capitalism contemporan, în România numai datoria externă cumulată este de circa 100 de miliarde de euro, iar devalizarea economică, a avuţiei naţionale în general este, practic, incalculabilă, în orice caz, de ordinul a sute şi sute de miliarde de euro!). Tocmai pe baza asupririi altor popoare au realizat unele state o dezvoltare puternică şi nivelul pe care îl au astăzi. De ce să nu o spunem deschis, ele şi astăzi îşi menţin acest nivel, în parte, şi pe seama asupririi, sub diferite forme, a celor săraci, a ţărilor în curs de dezvoltare. De aceea am spus că nu ne vom propune niciodată să ajungem aceste ţări, pentru că noi luptăm pentru a lichida cu desăvîrşire capitalismul sub orice formă, exploatarea capitalistă şi imperialistă sub orice formă!

Unii comentatori de peste graniţă, mai cu seamă din Occident – unii probabil nu cunosc situaţia, dar alţii sînt rău intenţionaţi – compară România tocmai cu ţările care au jefuit la un moment dat poporul nostru şi zeci şi zeci de alte popoare, arătînd că nivelul lor de viaţă este mai ridicat. Este mai ridicat, dar spuneţi adevărul, domnilor, şi clasei muncitoare din ţările voastre, că imperialiştii şi capitaliştii voştri au jefuit şi jefuiesc şi acum zeci de popoare şi că este necesar ca şi clasa muncitoare din ţările respective să se ridice împotriva exploatării popoarelor, pentru egalitatea deplină, pentru lichidarea asupririi unui popor de către altul.

Avem sentimente de bună prietenie faţă de popoarele din ţările dezvoltate, dar nu putem să nu punem cu hotărîre problema realizării unor relaţii noi de egalitate şi mai cu seamă să cerem acelor domni care ponegresc în fel şi chip socialismul, inclusiv socialismul din România, de a spune adevărul, de a înceta să mai falsifice realitatea, să-şi mai inducă în eroare propriile popoare… Da, poporul nostru munceşte din greu, cu sudoare, dar nu pentru îmbogăţirea altora, ci pentru propria lui bunăstare… Fiecare bucată de pîine, fiecare pas înainte pe care l-a făcut, poporul nostru l-a făcut prin truda, prin munca sa! De aceea preţuim socialismul, pentru că numai el ne-a dus la această înaintare uriaşă într-o perioadă istorică scurtă!
Tot ceea ce am înfăptuit este rezultatul muncii creatoare a oamenilor muncii, fără deosebire de naţionaliate, a întregului nostru popor. Nimic nu am primit de-a gata şi gratuit, nimic nu ne-a picat din cer! Totul este rezultatul unei munci fără preget, eroice, a poporului nostru, care, stăpîn pe destinele sale, şi-a propus să lichideze în cel mai scurt timp istoric posibil înapoierea şi să-şi asigure o viaţă demnă, fericită, liberă, prin munca sa, şi nu pe spatele altora”.

Sunt lucruri adevărate și manipulări în discurs.

Venitul național pe cap de locuitor poate creștea în procente mai mult decât la capitaliști, dar nu se dau și cifre comparative, pentru că atunci am fi văzut distanța care ne separa de vestici.

Memorabil fragmentul de mai jos, din textul inițial, cu tot cu comentariul d-lui Nicolae Nicu:

”Mai bine de 70 de ani monopolurile imperialiste au luat din România zeci şi zeci de miliarde de dolari. După unele calcule, cu mult peste 100 de miliarde, aşa cum au luat de pe întreg cuprinsul globului (n.m. – astăzi, după 21 de ani de capitalism contemporan, în România numai datoria externă cumulată este de circa 100 de miliarde de euro, iar devalizarea economică, a avuţiei naţionale în general este, practic, incalculabilă, în orice caz, de ordinul a sute şi sute de miliarde de euro!). Tocmai pe baza asupririi altor popoare au realizat unele state o dezvoltare puternică şi nivelul pe care îl au astăzi. De ce să nu o spunem deschis, ele şi astăzi îşi menţin acest nivel, în parte, şi pe seama asupririi, sub diferite forme, a celor săraci, a ţărilor în curs de dezvoltare.”

Eu am un masterat în Administrație Publică și Integrare Europeană, la ASE, instituție de învățământ unde am urmat și facultatea – Facultatea de Management. Acolo, la masterat, am avut pe parcursul unui an de studiu o materie care s-a ocupat exclusiv de structura Uniunii Europene, cu CE și celelate organisme din cadrul ei.

Am crezut că UE – nucleul din Vest, de fapt – ne va lua sub aripa ei, că ne va sprijini, că ne va ajuta să ne ridicăm, așa cum ajută fratele mai mare și mai puternic pe cel mai mic și mai slab. Nimic mai greșit. Am fost de o naivitate imensă. Între statele puternice, foste state coloniale, care și-au ”supt” bunăstarea din colonii și țări mici, ca a noastră, nu se vrea să existe, din partea primelor, decât relații de tipul stăpân-sclav, cum bine a subliniat președintele Ceaușescu în discursul său din 1980.

România Mare, observă inteligent Stoenescu în ”Istoria loviturilor de stat din România,” a fost creată de un grup de oameni, de Ionel Brătianu, urmașul vrednic al tatălui său, de regina Maria, de Ferdinand și de alții din jurul lor, fideli ideii de unitate a tuturor românilor într-o singură țară, printr-un balet în jurul Marilor Puteri, prin folosirea tuturor mijloacelor pentru a influența aceste puteri în favoarea ideii numită România Mare. Însă acest lucru, grupul, a reprezent un punct slab, când grupul a dispărut, prin dispariția unor membri marcanți, țara a căzut în puterea ciudatului rege Carol al II-lea și a camarilei sale, care au făcut mult rău țării (Nu că regele Carol nu ar fi făcut și lucruri bune, de exemplu, acesta a construit mult. Una din realizările sale, de care ne bucurăm și astăzi de ea, este Parcul Herăstrău).

Istoria s-a repetat , peste niște ani, cu Ceaușescu și cei din jurul lui. Ceaușescu a realizat România contemporană, s-a construit fanatstic de mult în perioada sa, au fost amenjate orașe, din perioada lui avem metroul etc. Nu, nu este de uitat perioada grea a anilor ’80 din ceaușism, însă nu trebuie uitate nici realizările ceaușismului.
După 1989, însă, țara a avut parte exclusiv de ”tagme de jefuitori”, care au făcut acest popor al nostru, un popor bun, minunat, să sufere.

Ce mai zice generația tânără

Ce mai zice generația tânără: ”Cele trei faza ale unei relații” – Pitici Gratis – http://www.piticigratis.com/

La fel ca orice poveste proastă cu Greuceanu, şi o relaţie între doi oameni de sex opus are trei faze.
Pe interior oamenii sunt nişte creaturi sinistre, pline de nebunii mici, secrete meschine, tabieturi bolnave şi apucături dubioase. Nu poţi să te prezinţi la una „Salut, sunt Radu şi de obicei mă piş în chiuvetă. Uneori nu spăl o cană zile întregi, pur şi simplu torn ce am chef să beau peste ce era, şi beau ce iese. Dorm cu un maieu în cap, pentru că am impresia că prin somn chestii vor să îmi intre în ureche, şi dacă nu le am acoperite nu pot să dorm” Nu. Aşa mori singur. Cealaltă persoană trebuie să afle treptat cât de absolut deranjat mintal eşti. Aşa că, la începutul relaţiei eşti în:

1. Faza când te prefaci că eşti altcineva decât eşti.

Ea: Mereu când te duci la ea, se scuză că n-a făcut ordine, dar dacă te uiţi atent vezi că e ordine şi tocmai a făcut ordine. Vrea să crezi că ce e la ea ordine e de fapt dezordinea. Ca să-ţi imaginezi că atunci când e ordine pe bune la ea e ca în insectarul unui şomer obsesiv-compulsiv. Când vine la tine mai găteşte câte ceva. Pare că îi face şi plăcere. Spune că nu a supt pula niciodată, şi o face timid. Se prinde prea repede. Nu îi cunoşti prietenele enervante care au un râs ca un joagăr. Are chef să facă ce vrei tu să faci.
Tu: Deodorantul, parfumul şi pieptănele nu sunt chestii pe care le foloseşti uneori. Brusc le foloseşti mai tot timpul. Şi îţi tai şi unghiile mai atent. Nu mai mănânci atâtea şaorme cu bere, ca să nu-i râgâi în nas. Ştergi toată pornografia de pe hard. Nu eşti şi nu ai fost niciodată labagiu notoriu. Le zici prietenilor să nu te facă de căcat de faţă cu ea. Îţi plac animalele şi copiii. Eşti politicos cu babele şi înjuri de morţi în pulă doar dacă e absolut necesar. Ai chef să faci ce vrea ea să facă.
Dar e stresant. Cât dracu’ poţi să te prefaci că eşti perfect? Încet încet dai drumul la bestie.

2. Faza când eşti tu

Ea: Găteşte doar dacă îi cumperi ceva. Apare cu prietenele ei grase care râd strident. Vrea să-ţi arate emisiuni de modă şi are discuţii lungi despre cum ar trebui să te îmbraci ca să nu mai arăţi ca un boschetar. Afli că pe lângă muzica şi filmele care-i plăceau şi erau exact ce îţi plăcea şi ţie, mai sunt şi altele care îi plac mai tare dar sunt absolut sinistre. Îţi povesteşte despre trecutul ei. Despre al treilea sfârc pe care l-a scos prin operaţie, şi despre fostul ei prieten, un neo-nazist burtos căruia îi dădea limbi în anus prelung şi care insista să fie strigat Hitler cât o ţinea de urechi şi îi futea faţa. Bineînţeles, acum s-a cuminţit, şi nu mai face chestii bolnave sexual, mai ales cu tine, pentru că te respectă prea mult. Plus, ăla n-a însemnat nimic pentru ea, a fost pur fizic. A, şi ăia doi tipi cu care s-a futut înainte de tine? De fapt erau şase. Felaţie din proprie iniţiativă? Hai să fim serioşi.
Tu: Te gândeşti că neo-nazistul ăla a fost mult mai norocos decât tine, care duci muncă de convingere pentru o muie. Îi povesteşti că în copilărie erai ochelarist şi te băteau copiii din faţa blocului. Că în adolescenţă ai încercat toate drogurile pe care ai pus mâna. Că o dată ai coclit o grasă cu mustaţă şi ai luat sculament. Că ai un bunic evreu, că dacă-ţi mai pune o melodie de-alui Michael Buble îi dai cu un scaun în cap, că în prima lună de relaţie ai futut o proastă, dar nu se pune, că nu era nimic oficial, că ţi-e dor să mănânci usturoi şi că ălea 12 tipe cu care ţi-ai tras-o de fapt erau doar 5 şi cam urâţele. Nu mai faci gesturi romantice decât de sărbători oficiale pentru romantism.
Şi apoi vine faza finală. Când te simţi atât de confortabil cu omul de lângă tine ca şi cu propria persoană. Şi atunci îţi dai seama că te păcăleşti poetic. Că de fapt eşti în…

3. Faza în care te prefaci că celălat nu există

Ea: Îţi spune când îi vine şi când îi trece ciclul. Mai scârbos, îţi explică în detaliu în care etapă a ciclului este şi cât curge. Şi dacă asta nu-ţi omoară pula, ei bine, observi şi că nu se mai dichiseşte la fofo atât de des. Dacâ înainte sexul era o ocazie destul de specială încât să se radă înainte, acum face asta doar din când în când. Că o mănâncă când creşte şi e pierdere de timp. Prezenţa pulii tale pe la ea prin preajmă nu mai e un eveniment. E o chestie banală. Vorbeşte mult mai mult cu prietenele ei decât cu tine.
Tu: Ceea ce e bine, că oricum nu mai ai ce să-i zici, că i-ai zis toate idioţeniile care ţi-au trecut vreodată prin cap, de la prima. Dacă înainte te ascundeai să tragi o băşină, acum dacă ai ceva de zis de pe budă, deschizi uşa şi zici. E ceva natural, ce dracu. Începe să ţi se culce. La al doilea ţi se culcă clar. Deja nu mai ţii minte când s-a întâmplat de DOUĂ ori în aceeaşi seară. Oricum, treaba se face serios. Ţi-ai luat lubrifiant, să nu mai pierzi timpul cu preludiul. Te scobeşti în nas şi te scarpini la pulă în prezenţa ei cu naturaleţea unui artist.
Şi dup-aia vă daţi amândoi seama că sunteţi morţi pe dinăuntru şi dacă nu scăpaţi unul de altul rapid, cineva omoară pe altcineva.
Şi vă despărţiţi.
După care suferiţi, vă reveniţi, întâlniţi alte persoane.
Şi repetaţi fazele
1
2
3
Sau vă împăcaţi după un timp
Şi repetaţi fazele
2
3
Şi tot aşa până crapă cineva. Şi unu doi trei şi unu doi trei şi doi şi trei şi doi şi trei şi unu doi trei şi doi şi trei şi unu doi trei şi doi şi trei şi unu doi trei şi unu doi trei şi unu şi doi şi trei.

Să ne amintim

ECONOMIA PLANIFICATĂ

Ce trebuie subliniat cu tărie şi, repetat pâna ce toată lumea va înţelege, este că România înainte de 1989 nu a fost un stat socialist autentic al clasei muncitoare, ci un stat socialist degenerat în care clasa muncitoare era oprimată si exploatată de o birocraţie industrială şi de partid ce n-avea nimic în comun cu marxismul şi comunismul. Regimul asa-zis comunist era un capitalism de stat, iar Ceauşescu un lider cu veleităţi mai mult legionare decat internaţionalist-marxiste. Pendularea lui Ceauşescu între Moscova si Washington, mersul său pe sârma subţire a politicii internaţionale a ajutat totuşi România care a reuşit să obţină avantaje economice de la cele doua superputeri ale vremii. Insă cea mai mare învăţătură pe care o avem de tras din istoria recentă şi pe care orice om de bun-simţ nu o poate nega este superioritatea covârşitoare a economiei planificate faţă de economia de piaţă.

Iată în linii mari realizările economiei planificate:
1.INDUSTRIALIZAREA României
2.AGRICULTURA intensivă si irigată
3.CONSTRUCŢIA DE LOCUINŢE ACCESIBILE pentru toţi cetăţenii ţării.
4.TRANSFORMAREA ROMÂNIEI DIN ŢARĂ DEBITOARE ÎN ŢARĂ CREDITOARE.
Iata realizările economiei de piaţă:
1.DEZINDUSTRIALIZAREA ţării prin predarea industriei în mâna capitalurilor străine
2.AGRICULTURA DE SUBZISTENŢĂ. Distrugerea sistemului naţional de irigaţii
3.EXPORT DE FORŢĂ DE MUNCĂ, hemoragia celui mai valoros capital, capitalul uman
4.CRIZA LOCUINŢELOR. Cetăţenii de rând nu mai au acces la locuinţe, fiind nevoiţi să plătească chirie.
5.ÎNGLODAREA ŢĂRII ŞI POPULAŢIEI ÎN DATORII.
Concluzia e clară, iar Chomsky o spune limpede. În afara unui FANATISM, piaţa în sine nu oferă nimic.

Mai sus este un articol al d-lui Florian Liviu, pe care-l găsesc interesant, de pe blogul d-sale. În completarea celor de mai sus o să vin cu ceea ce a postat de curând aici dl Florian Liviu, referitor la imperialism:

Lenin defineşte imperialismul ca stadiul monopolist al capitalismului, caracterizat prin următoarele cinci trăsături esenţiale:
1) concentrarea producţiei şi a capitalului atinge o treaptă foarte înaltă şi duce la crearea marilor monopoluri, care are un rol hotărîtor în viaţa economică;
2) fuziunea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea, pe baza acestui „capital financiar“, a unei oligarhii financiare;
3) exportul de capital ia tot mai mult locul exportului de mărfuri şi capătă o însemnătate deosebit de mare;
4) formarea unor uniuni monopoliste internaţionale ale capitaliştilor care împart între ele lumea;
5) terminarea împărţirii teritoriale a globului pămîntesc între cele mai mari puteri capitaliste.
Esenţa economică şi trăsătura distinctivă fundamentală a imperialismului constă în înlocuirea liberei concurenţe prin dominaţia monopolurilor (corporaţiilor). Monopolurile stăpînesc complet economia şi politica celor mai mari ţări capitaliste.
În epoca imperialismului, dezvoltarea capitalismului se face extrem de inegal şi în salturi, iar raportul dintre forţele economice şi militare ale statelor imperialiste se modifică în permanenţă. Pe plan politic, imperialismul se caracterizează prin promovarea în relaţiile internaţionale a unei politici de expansiune şi dictat.
http://www.marxists.org/romana/dictionar/i/Imperialism.htm

Vă rog să precizaţi cu ce nu sunteţi de acord din definiţia de mai sus.

Nu urmăresc altceva cu întrebările mele decât ca pe calea unei dezbateri sincere şi oneste să ajungem la un adevăr cât mai deplin.

Este adevărat ceea ce scrie dl Liviu în postările d-sale de mai sus? Da, numai că tabloul trebuie să fie completat. Hai să analizăm ceea ce a însemnat marxismul în țările în care a fost implementat, cu particularizare la noi.
Ce am văzut eu, care îi dau dreptate mai sus d-lui Liviu, este că toate orânduirile marxiste au degenerat, în loc să se îndrepte spre comunism, înainte, ele au stagnat și au degenerat. La fel de adevărat este asta aşa cum sunt adevărate cele scrise mai sus de dl Liviu, marxismul aplicat în practică s-a dovedit un eșec. Țările comuniste păreau să se îndrepte mai curând spre un feudalism modern, roșu, decât spre ținta care este comunismul. Aveam deja rege și nobilime, Secretarul General și nomenclatura, și restul lumii, oamenii ale căror sarcini erau să muncească, să nu crâcnească, să scandeze și să aplaude. Unii ”regi” chiar au încercat să-și întemeieze o dinastie – Ceaușescu și Kim Ir Sen, al doilea chiar a reușit.

Mi-aduc aminte de ultimii ani din ceauşism, totul era searbăd, aveai senzaţia că trăieşti într-un mare lagăr, era un univers cu accente kafkiene. Nu aş mai vrea niciodată să mai trăiesc într-un astfel de loc.

De ce au degenerat orânduirile marxiste? Dl Liviu spune că din cauză că nu s-au mai aplicat principiile marxism-leninismului. Eu spun că din cauză că marxismul, aşa cum e acum, e doar o poveste bombastică, care nu se poate aplica în practică cu succes, finalitatea lui este inevitabil eşecul, aşa cum s-a întâmplat până acum. China aplică cu un anumit succes un marxism revizuit, despre care cunoscătorii spun că nu mai e marxism.

Printre lucrurile care mă deranjează la marxism este faptul că marxismul nu îl recunoaşte pe Dumnezeu. Pentru mine, viaţa într-un sistem în care s-ar căuta tot timpul să se submineze, să se discrediteze religia mea ortodoxă, aşa cum s-a întâmplat înainte, nu ar fi o viaţă plăcută.

Şi până la urmă, pentru noi, România, acum, care este soluţia? Eu, unul, nu o întrezăresc.

Duminica Floriilor

Floriile – Intrarea Domnului în Ierusalim

Sărbătoarea Intrării lui Hristos în Ierusalim este cunoscută în popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniște afirma că această sarbatoare se mai numea și Duminica aspiranților la Botez, deoarece în această zi catehumenii, care fusesera admiși la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credință. Această duminică a purtat și denumirea de Duminica grațierilor, pentru că în cinstea ei, împărații acordau grațieri.

Biserica vede în această sărbătoare înaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea să evite moartea, însă, o primește de bună voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusă moartea ca o necesitate, așa cum ne este impusă nouă. De aceea El moare pentru alții, nu pentru Sine. El nu avea păcatul imprimat în firea Sa, ca noi toți, pentru că S-a născut ca om prin voia Sa.

Existând din veșnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omenească, dar a încadrat-o în ipostasul dumnezeiesc. Dacă s-ar fi născut ca orice om din păcat, prin pasiune omenească, ar fi murit pentru El și nu pentru noi. Ar fi rămas în moarte ca orice om, deci nu ar fi înviat. Intrarea în Ierusalim este o prefigurare a Intrării în Ierusalimul ceresc. Astfel, nu întâmplător noi cântăm în noaptea de Paști: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalim”.

În legătură cu acest eveniment, evanghelistul Matei notează: „Spuneți fiicei Sionului: Iată, împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug” (Matei 21, 5).

Floriile și mânzul asinei

În interpretarea Sfinților Părinți, asina preînchipuie poporul iudeu, în timp ce mânzul prefigurează neamurile care urmau să fie chemate la credință.

Această interpretare este dreaptă, pentru că știm că iudeii Îl vor prigoni pe Hristos și păgânii Îl vor primi. Cei mai mulți dintre păgâni vor fi purtători de Hristos de-a lungul istoriei și vor intra cu El în Ierusalimul de sus, în Împărăția cerurilor.

„Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar cand S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și I le-au făcut Lui”. În general, ucenicii au înțeles foarte puțin din ceea ce s-a întâmplat cu Învățătorul lor până când El le-a sporit înțelegerea (Luca 24,45) și Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducându-și-le aminte.

Sfântul Ignatie Brancianinov vede în „Mânzul asinei” și altceva. Acest mânz îl descoperă pe omul mânat de pofte dobitocești, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire și de obisnuința vieții trupești. Învățătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase și trupești. După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, își pun pe asin hainele: pe el Se așază Domnul și săvârșește pe el intrarea în Ierusalim.

Asta inseamnă că după ce omul părăsesșe viața păcătoasă, este adus la Evanghelie și îmbrăcat, ca în niște haine apostolești, în cunoașterea lui Hristos și a poruncilor Lui. Atunci Se așază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovnicește și sălășluind duhovnicește în el, precum a binevoit a făgădui: „Cela ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește: și cel ce Mă iubește, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubește cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; și Eu îl voi iubi pe el, și Mă voi arăta lui; și Tatăl Meu îl va iubi pe el, și la el vom veni, și locaș la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Astfel, Hristos Se așază pe însușirile firești ale omului care s-a supus Lui, care și-a însușit învățătura Lui cea atotsfântă, și îl aduce, șezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Mulțimea Îl primește pe Mântuitorul în Ierusalim cu aceste cuvinte: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9). Învierea lui Lazăr era cauza căreia i se datora, în cea mai mare măsura, aceasta primire însuflețită. Dar să nu uităm că același popor care-L slăvise și-L primise ca pe un împărat, peste câteva zile va striga, incitat de farisei și de cărturari: „Răstignește-L! Răstignește-L!”.

Evreii care participau la această sărbătoare, așteptau de la Hristos să fie un conducător care să modifice situația politică în folosul lor, și nu un Dumnezeu coborât printre oameni, spre a-i izbăvi de păcat. E adevarat că au existat și mulți iudei care s-au dăruit Domnului, crezând în El fără șovăială.

Floriile și ramurile de salcie

După modelul mulțimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Mântuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în această zi să împartă credincioșilor ramuri de salcie binecuvântate. Ramurile de salcie simbolizează biruința asupra morții.

În duminica Floriilor, Biserica a rânduit să fie dezlegare la pește. În seara acestei duminici, încep deniile din săptămâna Sfintelor Patimi.

Autor: Adrian Cocoșilă

sursa: http://www.crestinortodox.ro/paste/florii/floriile-intrarea-hristos-ierusalim-88561.html