Epopeea Legiunii române din Siberia I

Mulţumesc călduros d-lui Mihail Andrei pentru povestea eroilor români din Siberia (http://mihailandrei.wordpress.com/2011/03/22/o-anabassis-romaneasca/ ), de care nu auzisem până acum, o să pun două postări cu această poveste, preluări integrale de pe blogul d-lui Mihail Andrei.

Cinste eroilor români! Glorie nepieritoare Marii Armate Române!

RETRAGEREA VOLUNTARILOR ARDELENI PRIN SIBERIA

Planuri himerice

Foarte aventuroasă a fost soarta românilor ardeleni, foşti soldaţi în armata austro-ungară, prizonieri în lagărele din Rusia. Revoluţia bolşevică din Noembrie 1917 a întrerupt activitatea de recrutare de voluntari din aceşti prizonieri şi trimiterea lor în România pentru a lupta alături de fraţii lor subt drapel românesc.
Haosul care domnea în Rusia nu mai îngăduia nici o acţiune organizată. Voluntarii, angajaţi mai dinainte, reuşesc cu greu să străbată individual sau în cete mici, diferite fronturi interne. În lupta cu ukrainienii, cari proclamaseră republică ukrainiană la Kiew, bolşevicii se se tot apropiau de această capitală pe care o şi cuceriră la 26 Ianuarie 1918.
Corpul voluntarilor români a fost disolvat; a rămas la Kiew doar un simplu birou de informaţiuni pentru prizonierii ardeleni şi bucovineni, care a fost şi el lichidat formal în luna Maiu 1918.
Ruperea legăturilor politice între noul regim bolşevic şi guvernul român, a pus într’o situaţie grea pe prizonierii români ardeleni din Rusia. Ei nu puteau să se întoarcă nici în ţara lor, unde ar fi dat de duşmanul subt steagul căruia fuseseră siliţi să lupte pentru o cauză streină şi potrivnică neamului lor şi unde erau acum consideraţi ca sperjuri şi trădători, nici în România, care se găsea, în urma păcii, subt călcâiul aceluiaş duşman.
Pe de altă parte, Rusia bolşevică, în stare de răsboiu cu România, începea acum să-i considere ca periculoşi pentru noile stări de lucruri. Sentimentele lor de simpatie faţă
de statul român şi intenţiunile de conlucrare militară cu el, îi indica bolşevicilor ca duşmani.
Situaţia haotică din Rusia făcea ca lucrurile să tărăgănească, fără să se poată organiza deocamdată nimic serios. Planurile încă se ţeseau destule. Generalul Berthlot, în trecere prin Rusia, după plecarea misiunii franceze din România concepuse planul formării unui nou front de luptă, anti-bolşevic şi anti-centralist, cu faţa spre vest şi aripile sprijinite pe Volga şi pe Don, având ca bază de aprovizionare şi comunicaţii Siberia. Elementele constitutive ale acestui front ar fi fost frânturile armatei ruse, rămase credincioase steagului, cazacii de pe Don, dar mai ales voluntarii cehoslovaci – ce constituiau vre-o două divizii – si românii concentraţi în regiunea Kiewului, pretuiţi ca la 5000 de oameni. Frontul putea fi în urmă întărit prin unităţi transportate din vest. Planul s’a dovedit a fi utopic; el a condus însă la tragica întreprindere a amiralului Kolciak. Conducătorii aliaţi şi-au dat însă seama că această împrăştiere de forţe, însărcinate cu misiunea de a da lupte prin imensităţile Rusiei şi Siberiei, nu va fi de nici un folos practic. Era deci preferabil de a transporta toate formaţiunile de trupe de aici pe frontal vestic, cel mai important şi hotărâtor pentru rezultatul razboiului. Era o întreprindere extraordinar de temerară aceea de a forţa drumul spre răsărit, de-a curmezisul imensităţilor Rusiei şi Siberiei, urmând lunga şi unica linie transiberiană, în tară dusmană, spre a ajunge la ocean şi, ajunsi acolo, încingând globul pământesc, să meargă în Franţa, unde să continue lupta pentru izbândirea idealului naţional.

Românii ardeleni în Siberia

În Aprilie 1918, trupele cehoslovace şi române au început să se evacueze în trenuri spre Vladivostok. Prima etapă mai importantă, în această lungă călătorie, a fost oraşul Samara, pe Volga. La îndemnul colonelului francez Paris, românii au hotarât sa înjghebeze aici un nou “corp al voluntarilor români ardeleni şi bucovineni” independent de formaţiunile cehoslovace, dar lucrând în aceiaş direcţie. Propagandiştii au plecat în toate direcţiile, spre a aduna pe prizonieri şi a-i grupa în unităţi. S’au format două centre de adunare a voluntarilor români: Samara pe Volga şi Celiabinsk, în Urali. Tot lungul liniei ferate transiberiene forfotea de voluntari cehi, români şi iugoslavi, în căutarea centrelor lor de grupare. În Maiu, lunga şi destrămata coloană ajunsese cu avangarda la Vladivostok, pe când coada abia trecuse de Moscova. Misiunile militare aliate, în special ofiţerii din misiunea franceză, au pus voluntarilor la dispoziţie mijloacele necesare pentru încadrare, echipare, înarmare, aprovizionare şi instrucţie. Subt presiunea austro-germanilor, cari încheiaseră cu Rusia pacea de la Brest-Litowsk, guvernul sovietic pretinse desarmarea şi desfiinţarea trupelor de voluntari. În această atitudine ostilă, bolşevicii ruşi au căpătat un aliat natural: pe prizonierii maghiari, cari făceau bolşevism unguresc în serviciul sovietelor ruse. Cei doi noi tovarăşi au atacat prin surprindere pe voluntarii cehi şi români în câteva gări. Atunci cehii, organizaţi în formaţiuni independente, cu comandanţi proprii, au contraatacat pe unguri şi au început activitatea de razboiu contra-bolşevică. La câteva din aceste încăerări au luat parte şi românii, cari au avut şi ei victime.
Cu chipul acesta, cehii şi românii s’au găsit alături de mişcarea contrarevoluţionară rusă condusă de amiralul Kolciak, amestecaţi în razboiul civil. Numai fâşia de teren de-a lungul transsiberianului era în mâinile voluntarilor şi contrarevoluţionarilor. Restul imensului teritoriu era străbătut în toate direcţiunile de detaşamentele de “partizani” bolşevici, cari se ascundeau prin păduri, de unde ieşeau spre a se deda la atacuri şi jafuri asupra gărilor şi localităţilor de pe linia ferată. De fapt, erau două fronturi de luptă: unul de-a lungul transiberianului, şi un altul pe Volga, cu faţa spre vest. În toamna anului 1918, bolşevicii încep atacul frontului de pe Volga, care era apărat de divizia I-a cehoslovacă şi de grupuri din armata contrarevoluţionară rusească. Batalionul român din Samara apăra flancul stâng cehoslovac. Un alt batalion român dela Celiabinsk, a fost detaşat la Kurgan, unde a luat asupra paza oraşului şi a regiunii, instituind un comandament român al oraşului şi curaţind regiunea de bandele bolşevice prădalnice. La punerea iernei, frontul de vest a fost retras de pe Volga şi stabilit in Urali, pe o linie mai uşor de apărat. Trupele române din Samara, Celiabinsk şi Kurgan au fost concentrate la Petropawlovsk, în Siberia centrala, pentru organizare şi instrucţiune. Comandantul militar român al orasului s’a ocupat în special cu curăţirea împrejmuirilor de bandele bolşevice.
Din lipsă de ofiţeri superiori români, a fost proclamat comandant al corpului voluntarilor români, un viteaz militar ceh, colonelul Kadletz. În aceiaş iarnă, corpul voluntarilor români a fost concentrat la Irkuţc, capitala Siberiei orientale; aci au fost aduşi şi puţinii voluntari cari ajunseseră la Vladivostok. În cursul toamnei şi a iernei anului 1918, corpul voluntarilor români şi-a desăvârşit organizaţia şi şi-a precizat misiunea. Corpul a fost organizat pe batalioane. Erau două batalioane active: Horia şi Mărăşeşti; două trenuri blindate cu aceleaşi nume; un batalion de rezervă; o companie de pionieri; un escadron de lăncieri; o companie a statului major. La început, efectivul era de 2500 de oameni; numărul a crescut treptat, cu prizonierii ce soseau în centrul de triaj al regiunii, până a ajuns la peste 5000 de oameni cu mai mult de 100 de ofiţeri. Misiunea corpului a fost precizată: lupta pentru desăvârşirea idealului naţional român. Ca organ de conducere a fost instituit un comitet naţional român din Rusia.
La 24 August 1918, el a încheiat o convenţiei de colaborare cu “consiliul naţional cehoslovac”, organul executiv al corpului voluntarilor cehoslovaci, care dispunea de organizare solidă şi de puternice mijloace materiale, indispensabile pentru aprovizionarea voluntarilor români. Cele două comitete şi-au recunoscut interesul comun şi s’au legat a proceda în colaborare strânsă pentru realizarea idealurilor naţionale ale popoarelor respective, punându-şi forţele la dispoziţia Aliaţilor din Apus, pentru refacerea unui front aliat în Rusia. Se punea mare speranţa şi pe colaborarea cu japonezii, cari ocupau teritoriul dela cealaltă extremitate a Siberiei.
Cu chipul acesta, drapelul revendicărilor românesti, coborât de pe suliţa sa în patria mumă, prin pacea dela Bucureşti, era ridicat din nou în pustietăţile imensei Siberii, tocmai de către feciorii provinciilor subjugate. La 29 Octomvrie, ca răspuns dat manifestului împăratului Carol al Austriei, voluntarii români au proclamat în toate garnizoanele lor siberiene despărţirea Ardealului, Banatului, Maramureşului şi Bucovinei de Austroungaria şi unirea lor cu România. Voluntarii români luptau acum ca soldaţi ai unei ţări independente, pentru scopurile ei naţionale. Corpul voluntarilor a avut o foarte importantă activitate culturală şi naţională. Ofiţerii corpului au editat un ziar: “Neamul românesc”, au ţinut peste 40 de conferinţe, au întemeiat o bibliotecă românească, au redactat o protestare solemnă în chestia Banatului. Activitatea militară era însă cea precumpănitoare. Intrând efectiv în acţiune pe frontal bolşevic intern, s’a încredinţat voluntarilor români spre pază cel mai periculos sector de cale ferată din Siberia, în regiunea pădurei seculare Taïga, cel mai fioros cuib de bandiţi bolşevici, pe o distanţă de aproape 1000 kilometrii. În timp scurt, voluntarii români s’au afirmat ca trupa cea mai disciplinată din Siberia. Apărarea sectorului încredinţat în paza lor a determinat pe români să facă un numar de 37 incursiuni în pădurea seculară, pe distanţe care au variat între 150 – 800 km. depărtare dela baza lor. Ele au costat pe români peste 60 de morţi şi numeroşi răniţi.

Tragedia întreprinderii Kolciak

În noaptea de 17 – 18 Noembrie, o lovitură de stat aduse pe Kolciak ca guvernator suprem, cu puteri dictatoriale al Siberiei de vest, cu capitala la Omsk. Toate rămăşiţele vechiei politici imperialiste şi naţionaliste ruse, erau grupate în jurul lui. Prin puterea împrejurărilor, formaţiunile militare de voluntari erau chemate să colaboreze cu Kolciak. Nu s’a putut însă stabili o colaborare sinceră. Atitudinea lui Kolciak nu era loială faţă de naţionalităţi. Ea era întruparea vechei mentalităţi imperialiste ruse, neadaptată noilor concepţiuni.Ascunzându-se mereu după marea Constituantă rusă, care avea sa elaboreze forma de guvernământ a viitorului stat rus, el nu recunoştea statul independent polon şi intriga la Paris împotriva unirii Basarabiei cu România. Neîcrederea dintre tovarăşii săi, avizaţi la o luptă comună, a slăbit forţa luptătorilor şi a fost cauza dezastrului. Dorul de casă sporea din ce în ce printre trupele legionarilor streini. Nimeni nu mai vrea să prelungească şederea în Siberia, pentru ca să lupte pentru Kolciak. Guvernele aliate s’au văzut nevoite să decidă evacuarea unităţilor naţionale din Siberia.
Generalul francez Janin a fost numit comandantul suprem al acestor trupe. Trupele române apar în primul plan, ca trupe de încredere, chemate să intervină nu numai în luptele cu dusmanul, dar şi pentru restabilirea ordinei necesitată adeseori de fricţiunile interne, interaliate.
În luna Iulie 1919, trupele sovietice au reuşit să forţeze frontul Uralilor şi să oblige trupele lui Kolciak să înceapă o retragere dezastruoasă spre răsărit. Populaţia civilă a oraşelor şi satelor a fost târîtă în catastrofă. Iarna anului 1919 – 1920 a văzut nenorocitul exod din Siberia, căruia, împrejurările locale: distanţele nesfârşite, gerurile cumplite, troenele de zăpadă ce acopereau drumurile, i-au dat un caracter tragic pe care nu-l atinsese încă nici unul din episoadele de acest fel ale marelui războiu. Kolciak a fost nevoit să părăsească Omskul şi să se retragă la Irkuţc. Armata sa începea să se desorganizeze şi să se bolşevizeze. O parte din trupele cehoslovace sunt cuprinse în această mişcare. Aventura lui Kolciak se termină în tragedie. Arestat de proprii săi partizani şi predat revoluţionarilor din Irkuţc, a fost împuşcat împreună cu membrii familiei sale şi cu tovarăşii ce-i rămăseseră credincioşi. Mare parte din ofiţerii şi soldaţii fostei sale armate au pierit de îngheţ – însuşi generalul Kappel, cel mai energic dintre locotenenţii lui Kolciak, a murit îngheţat pe cal – sau în luptă cu bolşevicii. Cei ce n’au perit în lupte, au fost prinşi şi spânzuraţi de copacii
de-a lungul şoselei. Rămăşiţele s’au împrăştiat.

Lupta de la Şeragul

Armatele naţionale se retrăgeau spre est pe cele două linii ferate. Legiunile poloneze, care au venit cele dintâi în contact cu trupele bolşevice, au fost sfărâmate. Resturile, făcute prizoniere, au fost aruncate în minele de cărbuni. Cehii nu voiau să lupte si n’au rezistat nicăieri, mulţumiţi că sunt lăsaţi să ocupe trenurile, acaparând toate locomotivele, scurgându-se spre est.
La 19 Ianuarie 1920, legiunea româna s’a putut îmbarca în trenuri lungi, pornind în mişcare lentă spre est. Ea era acum ariergarda trupelor naţionale, trebuind să le acopere retragerea.
La Nijne-Udinsk, legiunea iugoslavă a fost distrusă de bolşevici. Divizia 3-a cehoslovacă n’a intervenit, ci s’a depărtat repede cu trenurile. Românii au ajuns să ţină piept duşmanului, care înainta. În gara Şeragul se găsea, la 3 Februarie, batalionul român Mărăşeşti, cu trenul său blindat, escadronul de lăncieri al legiunii, un detaşament de distrugere din compania de pionieri şi câteva trenuri cu trupe cehoslovace din divizia 3-a. Câţiva kilometrii mai spre vest, în gara Asei, a sosit avangarda bolşevică: trei batalioane, câteva grupuri de călăreţi şi două tunuri. Spre sud, pădurea nesfârşită; de jur împrejur imense troiene de zăpadă. O recunoaştere de lăncieri români e înconjurată de puteri duşmane superioare. Românii sunt parte ucişi, parte capturaţi. Aceşti din urmă au refuzat să dea informaţiile cerute şi au fost ucişi în chinuri. În noaptea de 3 – 4 Februarie, o brigadă bolşevică a atacat dinspre N – V satul Traktowaïa. Un batalion de trupe cehoslovace, care ocupa satul, a părăsit terenul şi s’a retras. Bolşevicii înaintează până în gară şi atacă prin surprindere pe românii, cari dormeau în vagoane. În scurt timp însă, românii se reculeg, ies din vagoane şi fac front împotriva duşmanului. O luptă cumplită se încinge în noaptea, luminată de reflexul câmpului de zăpadă, pe ger de – 40˚.
Trenul blindat Mărăşeşti bombardează cu tunurile lui satul Troitzkaïa, la jumătatea drumului dintre Traktowaïa şi Şeragul, împiedicând sosirea rezervelor ruseşti.
Soldaţii români resistă atacului rus, adăpostindu-se după troenele de zăpadă îngheţată, ca în tranşee. Mitralierele române prind în snopurile lor de foc şirurile ruseşti, care înaintau descoperite pe cărările săpate printre nămeţii de zăpadă, de unde nu puteau să se ferească nici spre stânga, nici spre dreapta, şi le seceră. Dela grupul de avanposturi răsună deodată strigătul: “Pe ei feciori! La baionetă!” !” În strigăte de ura! Se ridică întreaga linie a voluntarilor şi porneşte în iureş avântat împotriva duşmanului, ce se zărea ca muşuroae negre pe luciul alb al zăpezii. Ruşii sunt respinşi şi se retrag spre Traktowaïa, urmăriţi de români. Scoşi din sat ei sunt aruncaţi în fugă desordonată spre marea şosea a Moscovei.
A doua zi, eşaloanele române şi cehoslovace au putut porni din nou înspre răsărit, după ce au aruncat în aer gara Şeragul, în care pătrunsese un grup bolşevic cu streaguri albe. În lupta din cursul nopţii, românii au avut numai 8 morţi şi 8 grav răniţi. Bolşevicii au lăsat zăpada înroşită şi presărată de cadavre.
O nouă încercare a bolşevicilor, făcută a doua zi, 4 Februarie, de a încercui legiunea română la Knitun, o gară mai departe, a fost şi ea dejucată. Bolşevicii au fost din nou bătuţi şi respinşi.
Retragerea s’a continuat metodic. Românii, formând mereu ariergarda trupelor naţionale, au aruncat gările în aer, au distrus rezervoriile de apă din gări, au subminat pădurea care se întindea până la marginea şinelor, au doborât stâlpii de telegraf şi tăiat firele.
Disciplina şi moralul trupelor au fost tot timpul admirabile. Ofertele de armistiţiu, făcute de bolşevicii ruşi, au fost respinse de români, pentru cuvântul că legionarii români se consideră ca o parte integrantă a armatei române, cu care Sovietele sunt în stare de războiu pe malurile Nistrului.
La 7 Februarie 1920, cehoslovacii au încheiat armistiţiu cu bolşevicii ruşi, cu condiţia ca aceştia să rămână cu 50 Km în urma trupelor de ariergardă. Cu chipul acesta, românii au fost şi ei cuprinşi în armistiţiu. Pentru a preveni conflicte între români şi ruşi, din cauza îndârjirii pe care luptele precedente le pricinuiseră între cele două tabere luptătoare, ariergarda au format-o cehoslovacii în oraşul Irkuţc şi vecinătăţi. Garda liniei ferate din jurul lacului Baïkal, împreună cu paza tunelelor, a fost luată de români, până în Transbaïkalia, unde linia era ocupată de trupe japoneze.

Spre patrie

La Harbin, corpul voluntarilor români a luat contact cu misiunea româna, sub comanda maiorului în rezervă V.Cădere, trimisă din ţară pentru repatrierea românilor. În primavara anului 1920, legionarii români au isbutit să atingă la Vladiwostok, ţărmul acelei veşnice Thalassa, mântuirea tuturor pribegilor dornici de vatra de atâta timp părăsita. Ei puteau să fie mândrii de ceeace săvârşiseră în lunga şi penibila lor retragere prin Rusia şi Siberia. Căci mulţumită disciplinei, vigoarei şi vitejiei arătate, au salvat existenţa şi demnitatea corpului lor, şi au înălţat în ochii streinilor reputaţia armatei şi a naţiunei româneşti.
La 10 Maiu 1921, în faţa tuturor reprezentanţilor streini, a fost sărbatorită vitejia legionarilor români din Siberia, cărora li s’a încredinţat de şeful misiunei militare române drapelul legiunii, subt flamura căruia ei au depus din nou jurământul de credinţă regelui Ferdinand şi patriei lor întregite. Numeroase distincţiuni au fost acordate legionarilor de reprezentanţii militari streini. O muncă migăloasă a desfăşurat misiunea de repatriere, în luptă cu mari dificultăţi până când, în Maiu 1921, legionarii români, îmbarcaţi pe vasele engleze Tras-os-montes şi Huntsgreen au putut să ia drumul patriei. Un mic număr de voluntari au rămas pe drum, făcându-şi rosturi familiare şi sociale prin Siberia sau prin America.
În August 1921, cel dintâi grup al voluntarilor ardeleni călca pământul patriei lor liberate şi erau primiţi sărbătoreşte în Braşovul românesc. Unirea era un fapt intrat în domeniul istoriei. Părea chiar aşa de vechiu, încât vrajba se şi întronase la locul de mare cinste.
Şi voluntarii, cari făcuseră ocolul pământului, după şase ani de cele mai grele încercări şi aventuroase peripeţii, să calce cucernic în templul românismului, pentru a căruia edificare se jertfiseră atâţi din camarazii lor, găsiră în locul lui o mulţime de bisericuţe duşmănoase una alteia.
——————————————————————————————

Precizare

Cu siguranţa cartea fost editată în perioada interbelică, din păcate lipsesc coperţile şi primele 98 de pagini. Nu poate fi precizat cu exactitate titulul, probabil se numeşte “Istoria războiului pentru întregirea României”, autor fiind Constantin Kiriţescu.

4 responses to “Epopeea Legiunii române din Siberia I

  1. Multumim pentru preluarea articolului.
    Am gasit o poza cu cativa ofiteri participanti la aventura Siberiana
    http://img683.imageshack.us/i/pozaofiteriromani.jpg/
    Este si Elie Bufnea printre ei.

    P.S
    Am postat un raspuns la articolul tau despre Libia. Nu stiu daca l-ai vazut, in cazul in care nu l-ai sesizat, verifica la „spam”. E posibil sa fi ajuns acolo.

  2. Am poziționat articolul acolo unde îi este locul. Era, într-adevăr, intrat la spam.

  3. cartile lui elie bufnea, precum si un album cu fotografii pastrate de el din Siberia pot fi gasite aici: http://www.marist.ro/index.php

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s