Monthly Archives: Martie 2011

Libia – 27.03.2011

Conform BBC news – http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-12873434 -, rebelii înaintează spre Vest, de-a lungul coastei, au ”capturat” Ras Lanuf, Brega, Uqayla și Bin Jawad, după retragerea gaddafiștilor, bombardați încontinuu de forțele Vestului, și au ”recapturat” portul Ajdabiya.

Libia a avut o armată rudimentară, milițiile au constituit baza militară. ”Rebelii” aceștia (poza de mai sus), creația Vestului, sunt înarmați și antrenați de către Vest și, mai mult, probabil că trupele speciale ale Vestului au fost cele care au ținut piept trupelor guvernamentale – fără mare succes – până la dezlănțuirea loviturilor din aer.
Vestul clamează că a distrus nu numai aviația lui Gaddafi, dar și blindatele sale. BBC e plin de minciuni, gen Saddam și armele de distrugere în masă – Gaddafi, cică, adună cadavrele celor uciși de trupele lui și le așează la locul unde au picat rachetele Vestului – de parcă ar mai fi nevoie de așa ceva!

Două concluzii:

– Rușine BBC!
– E mare foame după petrolul libian!

sursa imaginilor: BBC news

Fergie

Fergie de la Black Eyed Pease este o tipă cu siguranță interesantă. Este născută cu patru zile înaintea soției, deși nu în același an. Foarte curând, va avea Fergie de sărbătorit, apoi eu, cu soția. 🙂

Prima strofă a cântecului Just can’t get enough, cântată de Hottie Fergie:

Boy I think about it every night and day
I’m addicted wanna jump inside your love
I wouldn’t wanna have it any other way
I’m addicted and I just can’t get enough

PS Am fost acum câțiva ani, la noi, la un concert al lui Black Eyed Peas, a fost cel mai tare spectacol pe care l-am văzut.

Silvio Berlusconi IL Cavaliere

De la Gaddafi, în căutări, am ajuns întâmplător la o anume Mara Carfagna, o ministresă de 35 de ani de-a lui Berlusconi, iar de la Berlusconi am ajuns la șotiile lui Berlusconi. Mai sus poze cu Mara – au și ei Elena Udrea a lor – și mai jos câteva dintre șotiile berlusconice:

On 18 November 2008, Berlusconi played „hide-and-seek” with German Chancellor Angela Merkel. He was set to receive Merkel but opted to hide behind a column while Merkel and her entourage walked by. According to reporters present, Berlusconi called out „coo coo”, prompting Mrs Merkel to turn around, saying „Oh, Silvio”.

Subsequently at a tent camp on the outskirts of L’Aquila housing some of the more than 30,000 people who lost their homes during the 2009 earthquake he said to an African priest:

you have a nice tan.

Berlusconi then grabbed the priest and told him:

hold me tight and call me Papa.

On 3 April 2009, Berlusconi appeared to have annoyed Queen Elizabeth II at a photo session during the G20 summit. During the photo session, Berlusconi shouted „Mr. Obama, Mr. Obama”, prompting her to turn around and chastise Berlusconi, “What is it? Why does he have to shout?”.The following day, at the NATO meeting in Kehl, Berlusconi was seen talking on his mobile phone, while Merkel and other NATO leaders waited for him for a photo on a Rhine bridge. (Afterwards, Berlusconi claimed he was talking to Turkish Prime Minister Recep Tayyip Erdoğan about accepting the Secretary Generalship of Anders Fogh Rasmussen). Responding to the Italian media’s reaction to these incidents, he said he was considering „hard measures” against reporters, and referred to some of their claims as „slander”.

On May 2009, Berlusconi said to a reporter while he was on a live television in Rome that when he was in Finland he had to travel three hours to see a two hundred year old church in the countryside. In his opinion that wooden church would have been destroyed if it was in Italy. Berlusconi had made a non-official visit to Finland in 1999 and had never seen any Finnish church. He had just been visiting Iceland.

In October 2010, Berlusconi was chastised by the Vatican newspaper L’Osservatore Romano after he was filmed telling „offensive and deplorable jokes”, one of the gravest curses in the Italian language. It was also revealed he had made another anti-Semitic joke a few days previously. Berlusconi responded to the allegations by saying the jokes were „neither an offence nor a sin, but merely a laugh”.

Berlusconi has also come under fire for reportedly spending $1.8 million in state funds from RAI Cinema to further the career of a largely unknown Bulgarian actress, Michelle Bonev. The fact that this coincided with severe cuts being made to the country’s arts budget provoked a strong reaction from the public.

michelle bonev

At an awards dinner in January 2007, Berlusconi was quoted as saying, „If I wasn’t already married, I would marry you right away,” and „With you, I’d go anywhere” to Mara Carfagna, a representative of Forza Italia and former showgirl. These flirtatious comments prompted his wife Veronica to demand an apology in a front-page letter to the Italian newspaper la Repubblica, one of Berlusconi’s rival publications. In a statement released through his political party, he begged for forgiveness and stated that he would „always protect [Veronica’s] dignity.” Mara Carfagna is now serving under him as minister for Equal Opportunities.

On July 5, 2008, the Argentine journal Clarín reported about telephone wiretap records authorized for an anti-corruption investigation. Reporter Julio Algañaraz wrote that Carfagna and Silvio Berlusconi engaged in a telephone conversation with explicit allusions to oral sex. The wiretap transcripts have not been published, but the Italian newspaper La Repubblica interviewed the former vice-minister of Foreign Affairs in the Berlusconi II Cabinet and socialist executive Margherita Boniver, who admitted the existence of some messages.

sursa: Wikipedia

Silvio, you’re the best! 🙂

Libia – din nou

Nader, in Cardiff, writes: „I am from Tripoli and I don’t recognize the TLC [rebel body]. How do I recognise someone that I don’t know? All I know about them is that they were behind the bombing of my country and encouraging for more, so they can get to power while tempting the coalition with oil. They sell my country for a very cheap price.

Have your say – BBC news

Dom’le, ce înseamnă manipularea, chiar și mai ales la imparțialii de la BBC news! Sunt tone de mesaje antigaddafi aici. Am găsit și unul, rătăcit – cel de mai sus, care deși nu este progaddafi, este în schimb echilibrat.

Cietsc mesaje de pe BBC news: în Misrata, doctorii nu mai fac față, gaddafiști îi toacă pe cei din Misrata, mai nou, ”rebelii” mizrățeni au eliminat 30 de lunetiști gaddafiști ș.a.m.d. Exact situația cu fosta Iugoslavie – sârbii erau prezentați ca ăia răi, bosniecii, croații, nu contează, împotriva sârbilor să fie, erau îngerașii, martirii, acum situația se repetă, numai că în loc de sârbi îi avem pe gaddafiști.
Dar de ce nu se iau interviuri și populației din Tripoli? De ce nu se iau interviuri luptătorilor guvernamentali? De ce nu există un echilibru, o proporționalitate între dările de seamă din cele două tabere? De ce atâtea ”de ce-uri”? Pentru că mass-media vestică ne manipulează, așa cum a învățat de la primul război irakian încoace, trecând prin cel din fosta Iugoslavie, ei fabrică gogoși pe care încearcă să ne le vâre pe gât. Sute de milioane de euro sunt investite în campaniile mass-mediei, date scribilor comandați, pentru ca fabricanții de armament să câștige la rândul lor miliarde, care se împart cu deștepții de politicieni care își trimit militarii în Libia, miliarde care o parte sunt plătite chiar de popoarele statelor care sunt implicate în afacerea cu Libia, apoi, după ce îl terminăm pe ”tiran” și pe copii lui, restul urmând să fie plătit de către poporul libian, a cărei țară are petrol mult și de excelentă calitate, cu mult peste cea a petrolului din Peninsula Arabică, care popor va fi condus – către sărăcie – de marionetele puse de vestici, care o să aibă și ele partea lor din sudoarea poporului libian, conform rețetei confirmate a implementării rahatului frumos ambalat numit pompos ”democrația de tip vestic”.

Nor radioactiv

Deoarece prin natura funcției am contact cu diverse persoane din Administrația Centrală, am aflat că norul radioactiv se află deasupra României, așa că, dragi prieteni, stați în case, cu geamurile închise și căutați să circulați cât mai puțin. Asta e valabil mai ales pentru copii.

Epopeea Legiunii române din Siberia II

Elie Bufnea Cu voluntarii români în Siberia (1917-1920)

Sabin Ivan

Într-una din zilele lui noiembrie 1949, în celula 17, secţia a II-a secret, a vestitei închisori Jilava, unde mă aflam de 7 luni, a fost introdus un bărbat trecut de 50 de ani, de statură mijlocie, îmbrăcat în haine murdare şi foarte boţite. S-a prezentat: Elie Bufnea, jurist, originar din părţile Dejului, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, arestat de câteva luni. Venea de la ministerul de Interne, de la anchetă.
Un nou coleg de celulă era un lucru dorit de toată lumea, cu toate că, de multe ori, din cauza aglomerării, unii dintre noi erau obligaţi să doarmă direct pe beton, în intervalul dintre priciuri sau sub ele.
Un nou coleg de celulă însemna noi veşti, dătătoare de speranţe, în special cele de politică externă.
Un nou coleg de celulă însemna îmbogăţirea programului zilnic, făcut pentru a ne umple timpul. La el contribuiau toţi colegii, indiferent de vârstă sau de gradul de cultură. La Jilava, ca de altfel în toate închisorile comuniste, se discuta politică, se învăţa istorie, se învăţau şi limbi străine, se povestea, se depănau tot felul de amintiri; se „mergea pe front” cu ofiţerii de toate gradele şi cu soldaţii aflaţi în celulă etc. În procesul „didactic”, memoria avea cel mai important rol. Când era nevoie, scrijeleam tavanul boltit cu un vârf de sârmă, obiect de mare valoare, păstrat cu grijă şi bine ascuns pentru a nu fi găsit la percheziţii. Descoperirea de către gardieni (în marea lor majoritate ţigani din comuna Jilava) a unui astfel de „instrument”, a unui petec de hârtie sau a unui vârf de creion constituia un delict grav, pedepsit cu „neagra”, o celulă fără pic de lumină, extrem de rece, cu apă pe jos. Oropsitul era băgat înăuntru în pielea goală, după o bătaie cruntă, şi ţinut nemâncat cel puţin 12 ore.
De la început, noul nostru coleg ne-a spus că fusese arestat pentru cărţile sale publicate, al căror conţinut se referea la activitatea voluntarilor români în Siberia, imediat după revoluţia bolşevică. Succesul scrierilor sale era deci asigurat prin ineditul lor.
Izbucnirea primului război mondial l-a găsit pe tânărul Elie Bufnea înrolat, ca toţi românii ardeleni şi bucovineni, în armata austro-ungară, şi trimis pe frontul de est să lupte împotriva ruşilor. Nu după mult timp cade prizonier şi ajunge într-un lagăr împreună cu câţiva colegi de studenţie: Ion Centea, Cornel Cosmuţa, Ilie Iana, Laurenţiu Teglaru, Augustin Seleş.
După întrarea României în război (1916), prizonierii români ardeleni şi bucovineni cer ruşilor să se organizeze în unităţi naţionale de voluntari pentru a lupta, ca ostaşi români, împotriva Austro-Ungariei. În vederea acestei acţiuni, voluntarii români ardeleni şi bucovineni, peste 10.000 la număr, s-au organizat în unităţi distincte. „Cu toţii” spune Elie Bufnea într-una din cărţile sale, „erau preocupaţi numai de marea problemă a Unităţii Naţionale, ideea călăuzitoare ce le-a încălzit sufletul…” O bună parte dintre voluntari au izbutit să se repatrieze. Cei rămaşi în Rusia, printre care locotenentul Elie Bufnea şi prietenii săi, au lansat, la 16 aprilie 1917, când trupele germane cotropiseră România, următorul manifest: „Astăzi, când noi Românii, ca şi celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv că nouă, ca Români, nu ne mai este posibilă existenţa în cadrele Statului austro-ungar, noi, cari în limbă, în cultură, în structura socială şi în întreaga fiinţa noastră etnică şi politică, formăm un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale Naţiunii Române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma, împreună cu Ea, un singur Stat naţional românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democraţii. Pentru această idee ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri. Şi nu ne vom opri, până ce nu vom învinge ori vom pieri.
Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm că, între viitoarele State fericite, naţionale şi democratice, va fi şi România tuturor Românilor!”
Voluntarii români, rămaşi fără voia lor în Rusia, s-au organizat în continuare, dar destul de greu din cauza izbucnirii revoluţiei, încăpută pe mâinile bolşevicilor, care aveau să pună stăpânire, pe parcurs, pe întreaga Rusie.
După defecţiunea rusească, generalul francez Berthelot, în trecere prin Rusia, spre Franţa, a sugerat formarea unui front rusesc împotriva Puterilor Centrale. Ideea a căzut, în primul rând pentru că cele două divizii cehe şi corpurile voluntarilor români, sârbi şi polonezi erau insuficiente, iar trupele ţariste se aflau într-o mare debandadă. De fapt, nici nu mai existau, cu excepţia unor detaşamente rămase fidele ţarului. Din nenorocire, la conducerea lor se ţeseau tot felul de intrigi, ceea ce a contribuit la decăderea lor completă în drumul de retragere spre Vladivostok.
În tabăra Aliaţilor se credea că frontul de vest (din Europa) putea fi întărit prin aducerea voluntarilor cehi, sârbi, români şi polonezi din Rusia, voluntari care luptau pentru o cauză naţională. Încurajaţi de această perspectivă, voluntarii au pornit spre frontul de vest, via Vladivostok. Aşa a început şi epopeea miilor de voluntari români, cehi, sârbi şi polonezi, alături de câteva detaşamente ţariste şi aliate, pe întinsul Siberiei. Era luna aprilie 1918.
Numărul voluntarilor români din Siberia era în continuă creştere, fapt ce-a necesitat înfiinţarea unor centre: la Samara, pe Volga, la Celiabinsk, în mijlocul Siberiei de vest, şi la Vladivostok. După puţin timp, fâşia ce cuprindea calea ferată transsiberiană avea să intre sub stăpânirea voluntarilor cehi, români, sârbi şi polonezi şi a resturilor detaşamentelor ruseşti contrarevoluţionare.
După pacea de la Brest-Litowsk (1918), austro-germanii au cerut guvernului bolşevic să dezarmeze trupele voluntarilor formate din foşti soldaţi austro-ungari. Pentru discutarea dezarmării, comandanţii tuturor voluntarilor s-au întrunit la Celiabinsk. O parte dintre ei au fost nevoiţi să predea ceva arme. Alţii, cu toate ameninţările bolşevicilor că vor fi împuşcaţi, nu s-au supus ordinului. În timpul întrunirii, prizonierii unguri eliberaţi de bolşevici şi trecuţi de partea lor atacau prin gări trupele voluntarilor. Ei au fost imediat anihilaţi de voluntarii cehi, ajutaţi de cei români. Acesta a fost momentul începerii acţiunilor armate împotriva bolşevicilor, acţiuni care aveau să continue pe tot drumul de retragere spre Vladivostok, lung de 8.000 km. În mai puţin de trei luni, o fâşie bună de pământ, pe care se găsea calea ferată transsiberiana, a ajuns sub stăpânirea trupelor de voluntari.
La 3 august 1918 a fost ales Comitetul Naţional Român, organ de conducere al voluntarilor români, având ca preşedinte pe dr. Voicu Niţescu. Acest Comitet a încheiat un tratat cu Consiliul Naţional al Trupelor Cehoslovace, în care, printre altele, se asigura Corpului Naţional Român „deplină suveranitate naţională”.
La 29 octombrie 1918 a avut loc, la Celiabinsk, unde era reşedinţa Corpului Voluntarilor Români, o mare adunare la care au participat câteva mii de voluntari. Cu acea ocazie, s-a dat citire răspunsului voluntarilor români la manifestul împăratului Carol, adresat popoarelor monarhiei habsburgice, aflată în pragul prăbuşirii. „Această adunare, spune Elie Bufnea, a premers cu o lună Adunarea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, când s-au declarat pământuri româneşti Transilvania, Bucovina, Banatul, Maramurăşul, Crişana, Sătmarul şi Bihorul, deslipite de Austro-Ungaria şi alipite pe veci României, iar M.S. Regele Ferdinand a fost proclamat Rege al tuturor Românilor.”
Tot la 29 octombrie 1918, Comitetul Naţional Român a trimis Regelui Ferdinand două telegrame:
I. „Miile de Români din Rusia, originari din Austro-Ungaria, organizaţi într-un puternic Corp de Voluntari, au aclamat pe Majestatea Voastră de Rege al tuturor Românilor. Ei sunt gata şi aşteaptă ordinele Majestăţii Voastre. La 29 octombrie, ei au proclamat desfacerea pământurilor româneşti de Austro-Ungaria şi alipirea lor la România şi acum aşteaptă ca împreună cu vitejii lor fraţi din Regat, să încoroneze pe Majestatea Voastră, cât mai curând la Alba Iulia.”
II. Corpul Voluntarilor Români şi Comitetul Naţional Român din Rusia depun omagiile lor în faţa Majestăţii Voastre cu prilejul continuării războiului din partea României. Românii subjugaţi din Transilvania, Banat, Crişana, Maramurăş, Sătmar, Bihor şi Bucovina sunt mândri de-a fi de aci înainte supuşii credincioşi ai Majestăţii Voastre, iar Voluntarii Români din Rusia, urmărind cu încredere şi entuziasm înaintarea fraţilor noştri de sânge şi de arme în adâncul moşiei strămoşeşti aşteaptă nerăbdători ordinele Majestăţii Voastre.”
În acelaşi timp, după aflarea mesajului trimis de către Preşedintele american, Thomas Woodrow Wilson, Guvernului Român, Comitetul Naţional Român menţionează, într-o telegramă adresată aceluiaşi preşedinte, proclamarea desfacerii pământurilor româneşti de la Austro-Ungaria şi alipirea lor la România, pentru alcătuirea unui Stat Naţional Român Unitar. Tot atunci a avut loc un schimb călduros de telegrame între Comitetul Naţional Român din Rusia şi diplomaţii reprezentanţi ai Ţărilor aliate, cu sediul la Omsk. În conţinutul lor, printre altele, se preamărea victoria aliaţilor de arme între România şi Statele aliate.
În toamna anului 1918, bolşevicii atacau intens pe frontul de pe Volga unde se aflau cehoslovacii şi câteva detaşamente de ruşi contrarevoluţionari.
În iarna anului 1918-1919, Corpul Voluntarilor Români s-a reorganizat la Irkutsk, pe batalioane independente, formând Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni-Bucovineni. În acel centru a luat fiinţă o Şcoală Militară Română, instructori fiind ofiţerii români.
În primăvara anului 1919, Legiunea Română a intrat în acţiune pe frontul intern bolşevic, cu misiunea de a păzi un sector de cale ferată din Siberia, lung de aproape 1.000 km. În luptele purtate cu bolşevicii, voluntarii români au avut 60 de morţi şi mulţi răniţi.
Legiunea Română din Siberia era formată din aproximativ 5.000 de voluntari, dintre care 1.735 erau din Transilvania, 597 din Banat, 160 din Bucovina, 24 din Regat, 7 din Basarabia. Raportaţi la suprafaţa regiunilor respective, Banatul a dat cel mai mare număr de voluntari.
După împărţirea provinciei Banatului, a avut loc o adunare spontană împotriva acestui act, în care voluntarii, în frunte cu bănăţenii, au cerut alipirea întregului Banat la România, lucru neîmplinit în viitorul care a urmat.
În vara anului 1919, guvernul provizoriu al ruşilor contrarevoluţionari a dispărut, el fiind înlocuit cu un directorat în fruntea căruia a fost pus Kolceak, devenit în scurt timp un dictator. După nu mult timp, Kolceak, care strânsese în jurul său pleava de la curtea ţarului, avea să fie arestat şi executat.
În timpul retragerii spre Vladivostock, voluntarii erau hărţuiţi continuu de bandele bolşevice, ascunse în taigă. Foarte mulţi dintre voluntarii polonezi au fost măcelăriţi în luptele duse corp la corp. Cehii îngroziţi intraseră în panică. După acele ciocniri sângeroase şi extrem de violente, greul retragerii a căzut pe umerii voluntarilor români, care capturaseră între timp şi un tren blindat. Cu acesta, ei au format ariergarda coloanei, asigurând retragerea până la Vladivostok. Voluntarii români au băgat spaima în bolşevici, care denumiseră Legiunea Românilor „Dikaia Divizia” (Divizia sălbatică). Bufnea ne spune că bolşevicii n-au îndrăznit să aducă nici cea mai mică stricăciune căii ferate din sectorul lor. Despre acele grele momente el scrie: „Nicicând disciplina voluntarilor români nu a fost admirabilă, decât în cele câteva săptămâni de ariergardă”.
Secretul vitejiei voluntarilor români a fost moralul lor ridicat şi destoinicia conducătorilor lor.
În 4 februarie 1920, bolşevicii au cerut Legiunii Voluntarilor Români încheierea unui armistiţiu. Aceştia i-au refuzat, dând în acelaşi timp următorul comunicat: „Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni-Bucovineni este parte integrantă a Armatei Regale Române, cu care, după cum ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu vrem să jignim trupele româneşti, cari luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!”
Armistiţiul s-a încheiat cu cehii, faţă de care bolşevicii s-au obligat să rămână la 50 km înapoia trupelor de ariergardă, formate din voluntarii români, şi să înainteze spre răsărit în funcţie de retragerea ariergardei.
După încheierea armistiţiului, conducerea voluntarilor români a trimis bolşevicilor, la 10 februarie 1920, următoarea notă:
„1. Nimeni dintre factorii locali ai regimului (bolşevic) nu poate pune nici un fel de oameni înarmaţi prin gări, până ce nu va trece spre est ultimul tren blindat al Legiunii Române.
2. Dreptul de a dispune de averea lăsată de aliaţi (inclusiv a trupelor ruseşti contrarevoluţionare) aparţine trupelor de ariergardă ale acestora şi numai după plecarea trupelor aliate aparţine reprezentanţilor Rusiei Sovietice”.
După ce au preluat paza regiunii lacului Baikal, voluntarii români au comunicat Comandamentului Cehoslovac măsurile ce se impun a fi luate imediat: interzicerea intrării bolşevicilor înarmaţi în raionul căii ferate; înlăturarea comandantului bolşevic al gării şi reguli severe pentru trupele bolşevice.
În Siberia, Legiunea Română a salvat onoarea trupelor aliate, a păzit tunelele căii ferate din jurul lacului Baikal, până la evacuarea Corpurilor de voluntari în Transbaikalia, ocupată de japonezi.
Cu pioşenie îşi amintea Elie Bufnea de plutonierul major Rus Crăciun şi de fruntaşul Ardelean (care au fost ucişi pentru că au refuzat să le dezvăluie secrete militare), de lăncierii Simina, Răit şi Mureşan, de vânătorii Alexandru şi Hopşitar, care şi-au dat viaţa „pentru mărirea şi onoarea Legiunii Române”. Bufnea mulţumeşte în mod deosebit răniţilor: sublocotenent Grebenişan, sergent Bucur, caporalii Monia şi Muia, fruntaşii Mihai şi Dragotei, vânătorii Morar şi Cozma.
În îndepărtata şi neagra Siberie, flacăra spiritului românesc nu s-a stins nici o clipă graţie unor tineri intelectuali voluntari.
La Irkutsk, apoi la Celeabinsk, au fost scoase două ziare în limba română: „Gazeta Transilvaniei şi a Bucovinei” şi „Neamul Românesc” (urmaşul „Vestitorului”, scris şi multiplicat de mână). În acest ziar, şi el multiplicat de mână, scos în 2.000 de exemplare de către sublocotenentul Augustin Şandru, şeful Secţiei Culturale a Corpului II de Voluntari Transilvăneni-Bucovineni, se dezbăteau probleme generale, care interesau voluntarii. La Secţiunea Culturală a Legiunii, la Clubul Soldaţilor s-au ţinut peste 40 de conferinţe. Voluntarii au mai înfiinţat o bibliotecă românească, în care se puteau găsi, tipărite sau scrise de mână, o parte din operele lui Eminescu, Creangă, Ispirescu, Iorga, Anton Pann, Soricu etc., pe care unii dintre ei le purtaseră în raniţă.
La Vladivostok, Elie Bufnea a scos şi el un ziar românesc, intitulat „Ţara noastră”. Acest ziar, cu titlul scris de mână, iar textul bătut la maşină pe ambele feţe ale hârtiei şi multiplicat la indigo sau prin litografiere, a contribuit la menţinerea moralului românilor voluntari prin conţinutul articolelor, dar mai ales prin editorialele sale, semnate chiar de Elie Bufnea. Iată titlurile unora dintre ele: „Oameni fără patrie, În aceeaşi albie, Un examen de conştiinţă” etc.
În ziarele voluntarilor erau reproduse unele articole din ziarele româneşti apărute în America şi unele traduceri din presa străină. De asemenea, între ele se găseau informaţii, versuri şi articole de fond cu conţinut patriotic.
Pentru serviciile aduse cauzei comune, voluntarii români au primit de la aliaţi: 30 de medalii franceze, 40 de cruci de război cehoslovace, 31 decoraţii ruseşti, 7 decoraţii engleze şi italiene, iar de la Statul român recunoştinţă şi medaliile „Steaua României”, „Coroana României”, „Virtutea Militară”, „Bărbăţie şi Credinţă”. Tuturor combatanţilor români le-a fost conferită „Bareta specială Siberia”.
Cu ocazia primirii medaliilor şi decoraţiilor amintite, a fost redactat următorul act şi trimis apoi M.S. Regelui (acest document se află, dacă n-a fost distrus de comunişti, în Arhiva Casei Regale):
„În anul una mie nouă sute douăzeci, de la Cristos, luna Maiu, ziua douăzeci şi trei, stil nou, la Vladivostok,
Departe de căminele dragi, de codrii străbuni, de apele curate, de glia roditoare şi scumpă a Patriei,
Românii din patru unghiuri, alcătuiţi într-un Corp de luptători voluntari, încă din vara anului 1918, bestialitate de bolşevici, în captivitate fiind, pentru că au Păstrând cu sfiinţenie fala strămoşească şi cinstind prin fapta lor numele românesc,
După multe suferinţe, ajungând a vedea calea spre Patrie deschisă,
Urmaşi ai Moţilor, ai Grănicerilor, ai Sucevenilor, ai Bănăţenilor şi ai Orheilor, ca oaste românească au jurat cu sufletul curat, cu dreapta pe drapelul Neamului, credinţă ostăşească şi cetăţenească Prea Înaltului Rege Măriei Sale Ferdinand I al tuturor Românilor.”
În anul 1920 a sosit la Vladivostok, la dorinţa Comitetului Naţional Român din Rusia, o misiune militară din ţară, condusă de maiorul Victor Cădere. Această misiune a funcţionat din aprilie 1920 până în mai 1921, ea organizând plecarea voluntarilor în ţară, precum şi a unui mare număr de prizonieri români aflaţi în Rusia. În acelaşi timp s-a acordat asistenţă materială coloniştilor basarabeni deportaţi în Extremul Orient. Aceştia s-au prezentat la Misiunea Română instalată la Vladivostok şi au cerut sprijinul Guvernului Ţării pentru readucerea Basarabiei la Patria Mumă.
La vremea aceea existau în vestul Siberiei trei categorii de colonişti români:
1. Prima categorie o formau coloniştii aduşi din Dobrogea, cunoscuţi sub numele de români, cum de altfel îşi ziceau şi ei. Aceştia se aflau de-a lungul fluviului Amur, în regiunea Habarovsk, la 900 km distanţă de Vladivostok. Multe dintre satele lor aveau denumiri româneşti: Inul, Aur, Dunăre etc.
2. Cea de-a doua categorie erau români aduşi din Basarabia, care îşi ziceau moldoveni. Ei se găseau pe litoralul mării Japoniei, la nord de Vladivostok, multe dintre satele lor purtând nume româneşti: Bălăcineşti, Teiul, Iohăneşti, Zămbreni etc. „Erau 30.000 de suflete, oţelite în năcazuri şi prigoană”, cum spune Elie Bufnea.
3. Cea de-a treia categorie o formau basarabenii, încuscriţi cu familii româneşti, aduşi de Ţar să apere fronturile Vladivostokului. După serviciul militar, ei primeau o bucată de pământ cu obligaţia de a rămâne pe mai departe acolo. Aceşti colonişti spuneau că vorbesc „moldoveneşte”.
Toţi coloniştii români erau adversari ai bolşevicilor. Ei îşi păstraseră sufletul curat şi dulcele grai moldovenesc.
Cu ajutorul Misiunii Române, voluntarii români din Siberia şi o parte din prizonierii români aflaţi în Rusia au fost trimişi spre Patrie, cu vapoare puse la dispoziţie de Aliaţi, ajungând la Constanţa după cinci săptămâni. Misiunea Română a contribuit la salvarea unei mari cantităţi de materiale de război depozitate la Vladivostok, materiale ce fuseseră comandate de Guvernul României în Franţa, Anglia şi America. Ele n-au ajuns la destinaţie din cauza izbucnirii revoluţiei. Împreună cu trenul blindat, capturat de voluntari în timpul luptelor, materialele au fost vândute în Manciuria de către o comisie
Misiunea fiind îndeplinită, voluntarii, împreună cu Misiunea Română, au plecat spre ţară cu vaporul, în ziua de 21 mai 1921, via Japonia, Hawaii, SUA şi Europa. Ajunşi la Bucureşti, voluntarii au cerut audienţă la ministrul de Război, căruia i-au raportat, în calitate de ostaşi români, terminarea misiunii lor în Rusia şi Siberia. Cu această ocazie au pus pe biroul ministrului o imensă sumă de bani (valută) rezultaţi din vânzarea materialelor Statului Român şi a capturii de război făcută de ei în timpul misiunii ca ostaşi români. După câteva zile, delegaţia voluntarilor a fost invitată la Palat de către regele Ferdinand care, mulţumindu-le pentru faptele lor de arme departe de ţară, le-a conferit ordine şi medalii, înmânându-le totodată titluri de împroprietărire cu câteva hectare de pământ.
Acestea au fost faptele pentru care Elie Bufnea a fost arestat şi anchetat de comunişti şi desigur condamnat, fapte pentru care Guvernul şi Regele României i-au umplut pieptul cu ordine şi medalii, trecându-l în cartea de onoare a Patriei.

Spre regretul nostru, după câteva săptămâni, Elie Bufnea a fost scos din celula 17, secţia a II-a secret Jilava, şi dus a fost. Unde? Nimeni nu putea şti. Din nou la Interne? La altă închisoare? Militarii din celulă se temeau să nu fi fost dus în URSS, pentru a fi anchetat şi de NKVD. Aşa păţise generalul Avramescu, răpit de pe frontul de Vest şi dus în URSS, de unde nu s-a mai întors niciodată.
Mult timp am crezut că Elie Bufnea a fost condamnat, probabil, îmi ziceam, având numeroase exemple de acest fel, pentru „crimă de război, crimă împotriva umanităţii”. În închisoare am avut un nesperat privilegiu de a cunoaşte şi alţi scriitori, alţi publicişti, unii dintre ei şi ziarişti, care fuseseră condamnaţi pentru că operele lor criticaseră Uniunea Sovietică şi comunismul. Şi astfel de critici, fireşti într-o democraţie, erau considerate „crime de război, crime împotriva umanităţii”. Istoricul şi ziaristul Ştefan Ionescu (redactor şef la „Cuvântul” lui Nae Ionescu, apoi la „Viaţa” lui Liviu Rebreanu), coleg de brigadă la Canal (Peninsula), fusese condamnat la 7 ani temniţă grea pentru „crimă de război şi crimă împotriva umanităţii” pentru cartea sa de mare succes la acea vreme, intitulată De la Petru cel Mare la Stalin. De altfel, unul dintre anchetatori îi spusese că arestarea şi condamnarea sa fuseseră dictate de către unul dintre consilierii sovietici de pe lângă ministerul de Interne.
Lichidarea adversarilor URSS fusese pregătită cu grijă de sovietici înainte de semnarea Convenţiei de Armistiţiu, care la articolul 14 prevedea obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. În baza acestui articol au fost arestaţi, după lotul mareşalului Ion Antonescu, foarte mulţi generali, cu concursul unor oficialităţi române.
specială, din care făcea parte şi locotenentul Elie Bufnea.
Erau primele gesturi de colaborare cu ocupantul sovietic, din păcate înmiite în anii care au urmat.
La 11 octombrie a urmat arestarea unui alt lot de generali, printre care şi legendarul Radu Korne, care băgase spaima în sovietici cu celebra sa Divizie blindată. Astfel de acte nu puteau fi considerate crime de război. Era evident că arestarea lui Radu Korne fusese făcută la indicaţiile sovieticilor care, în felul acesta, voiau să-i plătească pentru umilinţa la care fuseseră supuşi. În lipsă de probe (la sfârşitul anului 1944 era posibil de demontat astfel de acuzaţii de genul „crimă de război”) generalul Korne a fost eliberat, ca în anul 1948 să fie rearestat, pentru alte vini, desigur imaginare. A stat şi el în celula 17 din Jilava. Cu o lună înainte de venirea mea, a fost scos şi dus la aşa-zisul spital de la Văcăreşti, unde a şi murit, în aprilie 1949. De la colegii mai vechi din celula 17 am aflat că generalul Korne fusese chinuit în mod bestial de Maromet şi banda sa de criminali, printre altele prin ţinerea sa în lanţuri, numai în cămaşă, în lunile reci, în curtea închisorii, ore întregi, fiind scuipat şi batjocorit în tot felul.
În textul Convenţiei de Armistiţiu mai era stipulată şi arestarea pentru „activitate fascistă”. Cu o astfel de încadrare (necontestabilă, îşi ziceau comuniştii, de către Puterile Aliate), comuniştii şi-au permis să condamne sute şi sute de mii de oponenţi, pe care i-au etichetat, aproape pe toţi, „fascişti”. Multă vreme ei au reuşit să păcălească Occidentul, nu însă şi pe români.
Din nefericire pentru umanitate, comuniştii de pretutindeni au reuşit să împiedice „un Nürnberg al comunismului”, chiar dacă astăzi se ştie cu precizie că în numele acestei utopii au fost omorâţi peste 100 milioane de oameni. Ai „noştri” locuiesc în vile somptuoase, au pensii de invidiat, dau interviuri pentru presă şi sunt chiar decoraţi de câte urmaşii victimelor lor… Jalnică societate românească!
Au trecut 50 de ani de la despărţirea de Elie Bufnea şi în tot acest timp n-am mai auzit nimic despre el. În serile de la Jilava ne vorbea cu duioşie de soţia, dar mai ales de fiica sa, pe care o lăsase studentă. Era îngrozit la gândul că fusese exmatriculată. Dacă această „Memorie” va cădea în mâinile fostei domnişoare Bufnea sau a nepoţilor, îi rog să ia legătura cu subsemnatul prin intermediul revistei.
În semn de omagiu, voi aminti lucrările lui Elie Bufnea, apărute până la 23 august 1944:
Voluntarii români în Siberia (1928); Cruciaţi, tirani şi bandiţi (1931) vol. I; În Rusia sovietelor (1931) vol. II; În Siberia lui Kolceak (1942); FIDAC, Cuvânt comemorativ (1932); Das Rumänische Volk (1942); Pe drumuri japoneze (1942); Păţaniile unui caporal (1942); Transilvania şi Românismul (1943); Cadastrul şi cărţile funciare; „Ţara noastră”, periodic editat de Elie Bufnea la Vladivostok (1920), apărut în 15 numere.
–––––––––––––––––––––––––––

_ Sabin Ivan s-a născut la 19 ianuarie 1926, la Turnu Severin;
_ de profesie medic, în prezent pensionar;
_ fost deţinut politic, condamnat la 7 ani temniţă grea (1949-1956);
_ a fost senator PNL-CD între anii 1990-1996, membru în Comisiile parlamentare de anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990 şi din Decembrie 1989; membru în Comisiile parlamentare pentru Politică externă, Cercetarea abuzurilor şi Sănătate;
_ din anul 1996 s-a retras din activitatea politică.
_ Cărţi publicate:
Medicale: Presopunctura (4 ediţii); Terapii naturale de vacanţă; Să ne tratăm fără medicamente (2 ediţii); Natura, un medic pentru toţi.
Memorialistică: Anchetat, anchetator; Pe urmele adevărului (2 ediţii); Radiografii parlamentare. De vorbă cu Alexandru Bârlădeanu.
În prezent locuieşte la Constanţa, sos. Mangaliei nr. 118, tel: 041/ 693577.

Epopeea Legiunii române din Siberia I

Mulţumesc călduros d-lui Mihail Andrei pentru povestea eroilor români din Siberia (http://mihailandrei.wordpress.com/2011/03/22/o-anabassis-romaneasca/ ), de care nu auzisem până acum, o să pun două postări cu această poveste, preluări integrale de pe blogul d-lui Mihail Andrei.

Cinste eroilor români! Glorie nepieritoare Marii Armate Române!

RETRAGEREA VOLUNTARILOR ARDELENI PRIN SIBERIA

Planuri himerice

Foarte aventuroasă a fost soarta românilor ardeleni, foşti soldaţi în armata austro-ungară, prizonieri în lagărele din Rusia. Revoluţia bolşevică din Noembrie 1917 a întrerupt activitatea de recrutare de voluntari din aceşti prizonieri şi trimiterea lor în România pentru a lupta alături de fraţii lor subt drapel românesc.
Haosul care domnea în Rusia nu mai îngăduia nici o acţiune organizată. Voluntarii, angajaţi mai dinainte, reuşesc cu greu să străbată individual sau în cete mici, diferite fronturi interne. În lupta cu ukrainienii, cari proclamaseră republică ukrainiană la Kiew, bolşevicii se se tot apropiau de această capitală pe care o şi cuceriră la 26 Ianuarie 1918.
Corpul voluntarilor români a fost disolvat; a rămas la Kiew doar un simplu birou de informaţiuni pentru prizonierii ardeleni şi bucovineni, care a fost şi el lichidat formal în luna Maiu 1918.
Ruperea legăturilor politice între noul regim bolşevic şi guvernul român, a pus într’o situaţie grea pe prizonierii români ardeleni din Rusia. Ei nu puteau să se întoarcă nici în ţara lor, unde ar fi dat de duşmanul subt steagul căruia fuseseră siliţi să lupte pentru o cauză streină şi potrivnică neamului lor şi unde erau acum consideraţi ca sperjuri şi trădători, nici în România, care se găsea, în urma păcii, subt călcâiul aceluiaş duşman.
Pe de altă parte, Rusia bolşevică, în stare de răsboiu cu România, începea acum să-i considere ca periculoşi pentru noile stări de lucruri. Sentimentele lor de simpatie faţă
de statul român şi intenţiunile de conlucrare militară cu el, îi indica bolşevicilor ca duşmani.
Situaţia haotică din Rusia făcea ca lucrurile să tărăgănească, fără să se poată organiza deocamdată nimic serios. Planurile încă se ţeseau destule. Generalul Berthlot, în trecere prin Rusia, după plecarea misiunii franceze din România concepuse planul formării unui nou front de luptă, anti-bolşevic şi anti-centralist, cu faţa spre vest şi aripile sprijinite pe Volga şi pe Don, având ca bază de aprovizionare şi comunicaţii Siberia. Elementele constitutive ale acestui front ar fi fost frânturile armatei ruse, rămase credincioase steagului, cazacii de pe Don, dar mai ales voluntarii cehoslovaci – ce constituiau vre-o două divizii – si românii concentraţi în regiunea Kiewului, pretuiţi ca la 5000 de oameni. Frontul putea fi în urmă întărit prin unităţi transportate din vest. Planul s’a dovedit a fi utopic; el a condus însă la tragica întreprindere a amiralului Kolciak. Conducătorii aliaţi şi-au dat însă seama că această împrăştiere de forţe, însărcinate cu misiunea de a da lupte prin imensităţile Rusiei şi Siberiei, nu va fi de nici un folos practic. Era deci preferabil de a transporta toate formaţiunile de trupe de aici pe frontal vestic, cel mai important şi hotărâtor pentru rezultatul razboiului. Era o întreprindere extraordinar de temerară aceea de a forţa drumul spre răsărit, de-a curmezisul imensităţilor Rusiei şi Siberiei, urmând lunga şi unica linie transiberiană, în tară dusmană, spre a ajunge la ocean şi, ajunsi acolo, încingând globul pământesc, să meargă în Franţa, unde să continue lupta pentru izbândirea idealului naţional.

Românii ardeleni în Siberia

În Aprilie 1918, trupele cehoslovace şi române au început să se evacueze în trenuri spre Vladivostok. Prima etapă mai importantă, în această lungă călătorie, a fost oraşul Samara, pe Volga. La îndemnul colonelului francez Paris, românii au hotarât sa înjghebeze aici un nou “corp al voluntarilor români ardeleni şi bucovineni” independent de formaţiunile cehoslovace, dar lucrând în aceiaş direcţie. Propagandiştii au plecat în toate direcţiile, spre a aduna pe prizonieri şi a-i grupa în unităţi. S’au format două centre de adunare a voluntarilor români: Samara pe Volga şi Celiabinsk, în Urali. Tot lungul liniei ferate transiberiene forfotea de voluntari cehi, români şi iugoslavi, în căutarea centrelor lor de grupare. În Maiu, lunga şi destrămata coloană ajunsese cu avangarda la Vladivostok, pe când coada abia trecuse de Moscova. Misiunile militare aliate, în special ofiţerii din misiunea franceză, au pus voluntarilor la dispoziţie mijloacele necesare pentru încadrare, echipare, înarmare, aprovizionare şi instrucţie. Subt presiunea austro-germanilor, cari încheiaseră cu Rusia pacea de la Brest-Litowsk, guvernul sovietic pretinse desarmarea şi desfiinţarea trupelor de voluntari. În această atitudine ostilă, bolşevicii ruşi au căpătat un aliat natural: pe prizonierii maghiari, cari făceau bolşevism unguresc în serviciul sovietelor ruse. Cei doi noi tovarăşi au atacat prin surprindere pe voluntarii cehi şi români în câteva gări. Atunci cehii, organizaţi în formaţiuni independente, cu comandanţi proprii, au contraatacat pe unguri şi au început activitatea de razboiu contra-bolşevică. La câteva din aceste încăerări au luat parte şi românii, cari au avut şi ei victime.
Cu chipul acesta, cehii şi românii s’au găsit alături de mişcarea contrarevoluţionară rusă condusă de amiralul Kolciak, amestecaţi în razboiul civil. Numai fâşia de teren de-a lungul transsiberianului era în mâinile voluntarilor şi contrarevoluţionarilor. Restul imensului teritoriu era străbătut în toate direcţiunile de detaşamentele de “partizani” bolşevici, cari se ascundeau prin păduri, de unde ieşeau spre a se deda la atacuri şi jafuri asupra gărilor şi localităţilor de pe linia ferată. De fapt, erau două fronturi de luptă: unul de-a lungul transiberianului, şi un altul pe Volga, cu faţa spre vest. În toamna anului 1918, bolşevicii încep atacul frontului de pe Volga, care era apărat de divizia I-a cehoslovacă şi de grupuri din armata contrarevoluţionară rusească. Batalionul român din Samara apăra flancul stâng cehoslovac. Un alt batalion român dela Celiabinsk, a fost detaşat la Kurgan, unde a luat asupra paza oraşului şi a regiunii, instituind un comandament român al oraşului şi curaţind regiunea de bandele bolşevice prădalnice. La punerea iernei, frontul de vest a fost retras de pe Volga şi stabilit in Urali, pe o linie mai uşor de apărat. Trupele române din Samara, Celiabinsk şi Kurgan au fost concentrate la Petropawlovsk, în Siberia centrala, pentru organizare şi instrucţiune. Comandantul militar român al orasului s’a ocupat în special cu curăţirea împrejmuirilor de bandele bolşevice.
Din lipsă de ofiţeri superiori români, a fost proclamat comandant al corpului voluntarilor români, un viteaz militar ceh, colonelul Kadletz. În aceiaş iarnă, corpul voluntarilor români a fost concentrat la Irkuţc, capitala Siberiei orientale; aci au fost aduşi şi puţinii voluntari cari ajunseseră la Vladivostok. În cursul toamnei şi a iernei anului 1918, corpul voluntarilor români şi-a desăvârşit organizaţia şi şi-a precizat misiunea. Corpul a fost organizat pe batalioane. Erau două batalioane active: Horia şi Mărăşeşti; două trenuri blindate cu aceleaşi nume; un batalion de rezervă; o companie de pionieri; un escadron de lăncieri; o companie a statului major. La început, efectivul era de 2500 de oameni; numărul a crescut treptat, cu prizonierii ce soseau în centrul de triaj al regiunii, până a ajuns la peste 5000 de oameni cu mai mult de 100 de ofiţeri. Misiunea corpului a fost precizată: lupta pentru desăvârşirea idealului naţional român. Ca organ de conducere a fost instituit un comitet naţional român din Rusia.
La 24 August 1918, el a încheiat o convenţiei de colaborare cu “consiliul naţional cehoslovac”, organul executiv al corpului voluntarilor cehoslovaci, care dispunea de organizare solidă şi de puternice mijloace materiale, indispensabile pentru aprovizionarea voluntarilor români. Cele două comitete şi-au recunoscut interesul comun şi s’au legat a proceda în colaborare strânsă pentru realizarea idealurilor naţionale ale popoarelor respective, punându-şi forţele la dispoziţia Aliaţilor din Apus, pentru refacerea unui front aliat în Rusia. Se punea mare speranţa şi pe colaborarea cu japonezii, cari ocupau teritoriul dela cealaltă extremitate a Siberiei.
Cu chipul acesta, drapelul revendicărilor românesti, coborât de pe suliţa sa în patria mumă, prin pacea dela Bucureşti, era ridicat din nou în pustietăţile imensei Siberii, tocmai de către feciorii provinciilor subjugate. La 29 Octomvrie, ca răspuns dat manifestului împăratului Carol al Austriei, voluntarii români au proclamat în toate garnizoanele lor siberiene despărţirea Ardealului, Banatului, Maramureşului şi Bucovinei de Austroungaria şi unirea lor cu România. Voluntarii români luptau acum ca soldaţi ai unei ţări independente, pentru scopurile ei naţionale. Corpul voluntarilor a avut o foarte importantă activitate culturală şi naţională. Ofiţerii corpului au editat un ziar: “Neamul românesc”, au ţinut peste 40 de conferinţe, au întemeiat o bibliotecă românească, au redactat o protestare solemnă în chestia Banatului. Activitatea militară era însă cea precumpănitoare. Intrând efectiv în acţiune pe frontal bolşevic intern, s’a încredinţat voluntarilor români spre pază cel mai periculos sector de cale ferată din Siberia, în regiunea pădurei seculare Taïga, cel mai fioros cuib de bandiţi bolşevici, pe o distanţă de aproape 1000 kilometrii. În timp scurt, voluntarii români s’au afirmat ca trupa cea mai disciplinată din Siberia. Apărarea sectorului încredinţat în paza lor a determinat pe români să facă un numar de 37 incursiuni în pădurea seculară, pe distanţe care au variat între 150 – 800 km. depărtare dela baza lor. Ele au costat pe români peste 60 de morţi şi numeroşi răniţi.

Tragedia întreprinderii Kolciak

În noaptea de 17 – 18 Noembrie, o lovitură de stat aduse pe Kolciak ca guvernator suprem, cu puteri dictatoriale al Siberiei de vest, cu capitala la Omsk. Toate rămăşiţele vechiei politici imperialiste şi naţionaliste ruse, erau grupate în jurul lui. Prin puterea împrejurărilor, formaţiunile militare de voluntari erau chemate să colaboreze cu Kolciak. Nu s’a putut însă stabili o colaborare sinceră. Atitudinea lui Kolciak nu era loială faţă de naţionalităţi. Ea era întruparea vechei mentalităţi imperialiste ruse, neadaptată noilor concepţiuni.Ascunzându-se mereu după marea Constituantă rusă, care avea sa elaboreze forma de guvernământ a viitorului stat rus, el nu recunoştea statul independent polon şi intriga la Paris împotriva unirii Basarabiei cu România. Neîcrederea dintre tovarăşii săi, avizaţi la o luptă comună, a slăbit forţa luptătorilor şi a fost cauza dezastrului. Dorul de casă sporea din ce în ce printre trupele legionarilor streini. Nimeni nu mai vrea să prelungească şederea în Siberia, pentru ca să lupte pentru Kolciak. Guvernele aliate s’au văzut nevoite să decidă evacuarea unităţilor naţionale din Siberia.
Generalul francez Janin a fost numit comandantul suprem al acestor trupe. Trupele române apar în primul plan, ca trupe de încredere, chemate să intervină nu numai în luptele cu dusmanul, dar şi pentru restabilirea ordinei necesitată adeseori de fricţiunile interne, interaliate.
În luna Iulie 1919, trupele sovietice au reuşit să forţeze frontul Uralilor şi să oblige trupele lui Kolciak să înceapă o retragere dezastruoasă spre răsărit. Populaţia civilă a oraşelor şi satelor a fost târîtă în catastrofă. Iarna anului 1919 – 1920 a văzut nenorocitul exod din Siberia, căruia, împrejurările locale: distanţele nesfârşite, gerurile cumplite, troenele de zăpadă ce acopereau drumurile, i-au dat un caracter tragic pe care nu-l atinsese încă nici unul din episoadele de acest fel ale marelui războiu. Kolciak a fost nevoit să părăsească Omskul şi să se retragă la Irkuţc. Armata sa începea să se desorganizeze şi să se bolşevizeze. O parte din trupele cehoslovace sunt cuprinse în această mişcare. Aventura lui Kolciak se termină în tragedie. Arestat de proprii săi partizani şi predat revoluţionarilor din Irkuţc, a fost împuşcat împreună cu membrii familiei sale şi cu tovarăşii ce-i rămăseseră credincioşi. Mare parte din ofiţerii şi soldaţii fostei sale armate au pierit de îngheţ – însuşi generalul Kappel, cel mai energic dintre locotenenţii lui Kolciak, a murit îngheţat pe cal – sau în luptă cu bolşevicii. Cei ce n’au perit în lupte, au fost prinşi şi spânzuraţi de copacii
de-a lungul şoselei. Rămăşiţele s’au împrăştiat.

Lupta de la Şeragul

Armatele naţionale se retrăgeau spre est pe cele două linii ferate. Legiunile poloneze, care au venit cele dintâi în contact cu trupele bolşevice, au fost sfărâmate. Resturile, făcute prizoniere, au fost aruncate în minele de cărbuni. Cehii nu voiau să lupte si n’au rezistat nicăieri, mulţumiţi că sunt lăsaţi să ocupe trenurile, acaparând toate locomotivele, scurgându-se spre est.
La 19 Ianuarie 1920, legiunea româna s’a putut îmbarca în trenuri lungi, pornind în mişcare lentă spre est. Ea era acum ariergarda trupelor naţionale, trebuind să le acopere retragerea.
La Nijne-Udinsk, legiunea iugoslavă a fost distrusă de bolşevici. Divizia 3-a cehoslovacă n’a intervenit, ci s’a depărtat repede cu trenurile. Românii au ajuns să ţină piept duşmanului, care înainta. În gara Şeragul se găsea, la 3 Februarie, batalionul român Mărăşeşti, cu trenul său blindat, escadronul de lăncieri al legiunii, un detaşament de distrugere din compania de pionieri şi câteva trenuri cu trupe cehoslovace din divizia 3-a. Câţiva kilometrii mai spre vest, în gara Asei, a sosit avangarda bolşevică: trei batalioane, câteva grupuri de călăreţi şi două tunuri. Spre sud, pădurea nesfârşită; de jur împrejur imense troiene de zăpadă. O recunoaştere de lăncieri români e înconjurată de puteri duşmane superioare. Românii sunt parte ucişi, parte capturaţi. Aceşti din urmă au refuzat să dea informaţiile cerute şi au fost ucişi în chinuri. În noaptea de 3 – 4 Februarie, o brigadă bolşevică a atacat dinspre N – V satul Traktowaïa. Un batalion de trupe cehoslovace, care ocupa satul, a părăsit terenul şi s’a retras. Bolşevicii înaintează până în gară şi atacă prin surprindere pe românii, cari dormeau în vagoane. În scurt timp însă, românii se reculeg, ies din vagoane şi fac front împotriva duşmanului. O luptă cumplită se încinge în noaptea, luminată de reflexul câmpului de zăpadă, pe ger de – 40˚.
Trenul blindat Mărăşeşti bombardează cu tunurile lui satul Troitzkaïa, la jumătatea drumului dintre Traktowaïa şi Şeragul, împiedicând sosirea rezervelor ruseşti.
Soldaţii români resistă atacului rus, adăpostindu-se după troenele de zăpadă îngheţată, ca în tranşee. Mitralierele române prind în snopurile lor de foc şirurile ruseşti, care înaintau descoperite pe cărările săpate printre nămeţii de zăpadă, de unde nu puteau să se ferească nici spre stânga, nici spre dreapta, şi le seceră. Dela grupul de avanposturi răsună deodată strigătul: “Pe ei feciori! La baionetă!” !” În strigăte de ura! Se ridică întreaga linie a voluntarilor şi porneşte în iureş avântat împotriva duşmanului, ce se zărea ca muşuroae negre pe luciul alb al zăpezii. Ruşii sunt respinşi şi se retrag spre Traktowaïa, urmăriţi de români. Scoşi din sat ei sunt aruncaţi în fugă desordonată spre marea şosea a Moscovei.
A doua zi, eşaloanele române şi cehoslovace au putut porni din nou înspre răsărit, după ce au aruncat în aer gara Şeragul, în care pătrunsese un grup bolşevic cu streaguri albe. În lupta din cursul nopţii, românii au avut numai 8 morţi şi 8 grav răniţi. Bolşevicii au lăsat zăpada înroşită şi presărată de cadavre.
O nouă încercare a bolşevicilor, făcută a doua zi, 4 Februarie, de a încercui legiunea română la Knitun, o gară mai departe, a fost şi ea dejucată. Bolşevicii au fost din nou bătuţi şi respinşi.
Retragerea s’a continuat metodic. Românii, formând mereu ariergarda trupelor naţionale, au aruncat gările în aer, au distrus rezervoriile de apă din gări, au subminat pădurea care se întindea până la marginea şinelor, au doborât stâlpii de telegraf şi tăiat firele.
Disciplina şi moralul trupelor au fost tot timpul admirabile. Ofertele de armistiţiu, făcute de bolşevicii ruşi, au fost respinse de români, pentru cuvântul că legionarii români se consideră ca o parte integrantă a armatei române, cu care Sovietele sunt în stare de războiu pe malurile Nistrului.
La 7 Februarie 1920, cehoslovacii au încheiat armistiţiu cu bolşevicii ruşi, cu condiţia ca aceştia să rămână cu 50 Km în urma trupelor de ariergardă. Cu chipul acesta, românii au fost şi ei cuprinşi în armistiţiu. Pentru a preveni conflicte între români şi ruşi, din cauza îndârjirii pe care luptele precedente le pricinuiseră între cele două tabere luptătoare, ariergarda au format-o cehoslovacii în oraşul Irkuţc şi vecinătăţi. Garda liniei ferate din jurul lacului Baïkal, împreună cu paza tunelelor, a fost luată de români, până în Transbaïkalia, unde linia era ocupată de trupe japoneze.

Spre patrie

La Harbin, corpul voluntarilor români a luat contact cu misiunea româna, sub comanda maiorului în rezervă V.Cădere, trimisă din ţară pentru repatrierea românilor. În primavara anului 1920, legionarii români au isbutit să atingă la Vladiwostok, ţărmul acelei veşnice Thalassa, mântuirea tuturor pribegilor dornici de vatra de atâta timp părăsita. Ei puteau să fie mândrii de ceeace săvârşiseră în lunga şi penibila lor retragere prin Rusia şi Siberia. Căci mulţumită disciplinei, vigoarei şi vitejiei arătate, au salvat existenţa şi demnitatea corpului lor, şi au înălţat în ochii streinilor reputaţia armatei şi a naţiunei româneşti.
La 10 Maiu 1921, în faţa tuturor reprezentanţilor streini, a fost sărbatorită vitejia legionarilor români din Siberia, cărora li s’a încredinţat de şeful misiunei militare române drapelul legiunii, subt flamura căruia ei au depus din nou jurământul de credinţă regelui Ferdinand şi patriei lor întregite. Numeroase distincţiuni au fost acordate legionarilor de reprezentanţii militari streini. O muncă migăloasă a desfăşurat misiunea de repatriere, în luptă cu mari dificultăţi până când, în Maiu 1921, legionarii români, îmbarcaţi pe vasele engleze Tras-os-montes şi Huntsgreen au putut să ia drumul patriei. Un mic număr de voluntari au rămas pe drum, făcându-şi rosturi familiare şi sociale prin Siberia sau prin America.
În August 1921, cel dintâi grup al voluntarilor ardeleni călca pământul patriei lor liberate şi erau primiţi sărbătoreşte în Braşovul românesc. Unirea era un fapt intrat în domeniul istoriei. Părea chiar aşa de vechiu, încât vrajba se şi întronase la locul de mare cinste.
Şi voluntarii, cari făcuseră ocolul pământului, după şase ani de cele mai grele încercări şi aventuroase peripeţii, să calce cucernic în templul românismului, pentru a căruia edificare se jertfiseră atâţi din camarazii lor, găsiră în locul lui o mulţime de bisericuţe duşmănoase una alteia.
——————————————————————————————

Precizare

Cu siguranţa cartea fost editată în perioada interbelică, din păcate lipsesc coperţile şi primele 98 de pagini. Nu poate fi precizat cu exactitate titulul, probabil se numeşte “Istoria războiului pentru întregirea României”, autor fiind Constantin Kiriţescu.