Monthly Archives: Noiembrie 2010

Dueliștii

Mult timp am dorit să revăd filmul ”Dueliștii”, regizat de Ridley Scott, cu Keith Carradine (înainte de acest film cunoscut și ca un cântăreț cu succes la fete!) și Harvey Keitel în rolurile principale, film din anul 1977. ”Dueliștii” l-am văzut prima data la începutul anilor ’80, la televiziunea ceaușistă, el a mai fost difuzat de câteva ori înainte de 1989 și de câteva ori după, de diverse televiziuni. Filmul este realizat având la bază romanul cu același nume al lui Joseph Conrad.

Ieri am avut plăcerea să revăd ”Dueliștii”, plăcere dublată de faptul că am putut să-i ofer posibilitatea soției mele de a vedea acest film deosebit. Soția mea nu mai văzuse acest film până acum, pentru ea a fost o premieră. Filmul, pe scurt, este povestea a două ofițeri napoleonieni care se duelează de mai multe ori pe parcursul a 15 ani. Unul, d’Hubert – interpretat de Keith Carradine -, este bun, generos, inteligent, în timp ce celălat, Feraud – interpretat de Harvey Keitel -, este mânat de o ură oarbă.

Filmul începe cum Feraud, duelist înverșunat, se duelează cu nepotul primarului din Strasbourg, orașul de garnizoană al celor doi ofițeri, d’Hubert și Feraud, rănindu-l grav pe nepot. D’Hubert este trimis de generalul Treillard să-l aducă pe Feraud, pentru ca acesta să fie băgat în arestul garnizoanei. D’Hubert îl găsește și îl ia pe Feraud de la petrecerea dată de o doamnă din înalta societate, pe care Feraud o curta. Odată ajunși la domiciliul lui Feraud, acesta, înnebunit de ciudă, îl obligă pe cerebralul d’Hubert să se dueleze, deși d’Hubert îndeplinea o datorie oficială. Ajutat de noroc, d’Hubert îl rănește pe Feraud la antebraț și apoi îl lasă inconștient cu un pumn. De aici începe seria duelurilor celor doi, după cum vedeau cei din afară, în numele onoarei (motivul real a fost ținut ascuns cu noblețe mult timp de către d’Hubert), dueluri absurde din punctul de vedere al lui d’Hubert, dar absolut necesare din punctul de vedere al lui Feraud, care, mânat de ură, voia să ia viața primului, ca să spele o atingere a mândriei lui pe care numai el o vedea și care de fapt nu existase în realitate, de vină pentru toate fiind numai firea imposibilă a lui Feraud. D’Hubert este nevoit să accept toate propunerile de duel ale lui Feraud în numele idealului de onoare al epocii, deși își dădea seama cât de lipsit de semnificație era acest ideal în cazul lui și al lui Feraud, mai mult, el nu voia să-l ucidă pe Feraud, voia doar să stea departe de el, lucru care nu a fost posibil de câteva ori, d’Hubert fiind nevoit în aceste dăți să se dueleze cu fanaticul Feraud. Între aceste dueluri, având ca fundal campaniile napoleoniene, este intercalată și o poveste de dragoste între chipeșul d’Hubert și atrăgătoarea Laura, vivandiera pasională și cu o personalitate puternică. Cei doi, d’Hubert și Feraud, ajung generali înainte de abdicarea lui Napoleon de la Fontainbleau, după campania dezastruoasă din Rusia. D’Hubert se retrage în provincie, la sora lui, care o pețește pentru el pe juna și încântătoarea moștenitoare a unui domeniu vecin, de care d’Hubert se va îndrăgosti, de la unchiul ei, un bătrân și simpatic regalist, cu care aceasta locuia. Bonapartiștii conspiră pentru revenirea Împăratului din insula Sfânta Elena și d’Hubert este solicitat de Mareșalul Grouchy să se înregimenteze din nou sub steagul acestuia, dar d’Hubert, sătul de atâtea războaie și îndrăgostit, refuză. Trec cele 100 de zile, Napoleon pleacă în exilul final, Ludovic al XVIII-lea se reinstalează în Palatul Regal, d’Hubert se căsătorește și este luat în serviciul mareșalului regalist Saint-Cyr, iar Adele, soția lui, rămâne însărcinată. La Paris, d’Hubert află întâmplător de la un colonel, fost aghiotant al lui Feraud, că acesta este trecut pe lista lui Fouche cu inșii periculoși care urmează să fie executați. D’Hubert se duce în audiență la Fouche și, folosindu-și toată influența de care dispunea, într-un gest de noblețe extremă, îi salvează viața lui Feraud, solicitând ca intervenția lui să rămână secretă. Feraud este eliberat și rămâne în atenția permanentă a poliției, împreună cu alți bonapartiști recunoscuți. Într-o dimineață, d’Hubert primește vizita a doi acoliți ai lui Feraud, care îl solicită pentru un alt duel, cu pistoale. D’Hubert, care prin intermediul unui singur cuvânt ar fi putut să-i transforme pe toți în niște oameni morți, acceptă acest duel final.

Va trăi d’Hubert și va muri intransigentul Feraud sau invers? Vă las pe voi, cei care nu ați văzut filmul, să descoperiți acest lucru 🙂 …

Anunțuri

Mozart

Am văzut ieri filmul ”Amadeus”, de Milos Forman. De fapt, am văzut o parte mare din el acum câteva zile, nu am avut timp atunci să-l văd pe tot, și ieri am luat-o de la început cu vizionarea. Da, este într-adevăr un film fenomenal. Sincer, m-au mișcat cumplit chinurile suferite de Mozart, m-a impresionat durerea de care a avut acesta parte. M-a mișcat și lupta interioară a lui Salieri, jumătate din el admira opera lui Mozart, prin care se manifesta Dumnezeu, jumătate din el voia să-l distrugă pe mesagerul lui Dumnezeu, pe Mozart, gelos pentru că lui, Salieri, cu tot zelul lui religios și artistic, nu i-a fost îngăduită o fărâmă de har. Mozart a creat o muzică divină și de aceea perfectă, a fost mesagerul lui Dumnezeu, care ne-a dăruit prin intermediul geniului lui Mozart această muzică.

În acest film vedem care este condiția geniului. Mozart a creat muzica divină la care m-am referit mai sus, dar condiția lui nu a fost una fericită, deși acesta a avut parte și de momente trecătoare de fericire. De multe ori, cei care sunt înzestrați cu calități supraomenești sau cu mari calități au și mari probleme. Undeva trebuie să se echilibreze ceva, ca mândria să nu se lipească de suflet și acesta să se usuce. Atunci intervin problemele, umilințele, și mândria dispare. Rămâne numai creația. Poate și durerea și privațiunile sunt un imbold pentru creație. O burtă plină, bani în sipet și hambarele care gem de produse sunt elemente care duc la moleșeala spiritului. Și totuși, există o cale prin care creația divină poate fi îngăduită să se manifeste prin intermediul unui om, unui muritor și acesta să nu sufere de chinuri peste poate? Eu zic că da, dacă acesta înțelege că de fapt tot ceea ce creează nu este opera lui, ci a lui Dumnezeu care se manifestă prin el, acest om trebuie să fie conștient de nimicnicia lui, de caracterul trecător al existenței noastre terestre și de faptul că numai o legătură strânsă cu Dumnezeu ne poate asigura o viață bună pe acest pământ și viața veșnică după.

Jurnal de Oradea Băile Felix Apollo

Mare noroc pe mine că am putut să văd întîi cele mai renumite două complexe termale din Budapesta, Széchenyi (afară) respectiv Gellért (acoperit), pentru că am putut astfel să fac comparaţie între acestea şi complexul Apollo de la Băile Felix, staţiune situată la 6 km de Oradea. Complexul de la Apollo are un bazin acoperit şi alte câteva în aer liber. După părerea mea este superior ca întindere şi dotări lui Széchenyi şi poate concura aproape pe picior de egalitate cu Gellért. Preţul intrării la Apollo este piperat, 25 de lei, dar merită, pentru cine poate să-şi permită. Toalete impecabil de curate, duşuri, bazine frumoase, spaţioase, cu ape având temperaturi între 35 şi 40 de grade Celsius, totul este extrem de bine întreţinut. Recomand cu căldură complexul termal Apollo de la Băile Felix. Poza reprezintă numai două din cele şapte-opt bazine de afară.

Jurnal de Oradea 2

Jurnal de Oradea 1

Am fost în Oradea weekendul trecut. Oraş de oameni gopodari, după cum se vede şi în poze. Serioşi, foarte, serioşi orădenii, mai rar îi vezi zâmbind … 🙂 Asta nu înseamnă că nu am văzut tineri zâmbindu-şi, în bazin, la Felix, dar asta e altă poveste … Oricum, m-am simţit adoptat în aceste două zile, eu, bucureşteanul vesel, vorbăreţ şi plin de viaţă, de către aceşti oameni de treabă care sunt orădenii.

Ruhe sanft, mein holdes Leben – Lucia Popp

Aria mea preferată, aria Zaidei – „Ruhe sanft, mein holdes Leben”, din opera neterminată a lui Mozart, Zaide, o capodoperă. Opera a fost găsită de către Constanze, soţia compozitorului, după moartea acestuia, rătăcită printre hîrtiile lui Mozart. Aria este cîntată de teribila soprană slovacă, Lucia Popp, care a fost o voce de o puritate deosebită. Este cea mai bună interpretare a acestei arii pe care am ascultat-o vreodată. Numele sopranei este legat de Opera de Stat din Viena.

PS „Ruhe sanft, mein holdes Leben” s-ar traduce, în contextul din operă, ceva de genul: „Dormi liniştit, dragul meu!” (Zaide, favorita sultanului se îndrăgosteşte de Gomatz, arătosul sclav de la Curte. Se strecoară în camera lui, cînd el doarme, şi lasă acolo un portret de-al ei).

In memoriam Adrian Păunescu

Tu Ardeal

Solist: Ștefan Hrușcă

Tu Ardeal, tu Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Că tu ne ești vatră și din piatră-n piatră,
E tăria unui neam de moți,
Asta-i țara noastră, noi nu stăm în gazdă,
Horea nostru-i risipit pe roți.

Tu Ardeal, tu Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Ne-au furat barbarii, ne-au căznit mai marii,
Dar avem in piepturi șapte vieți.
Ne vibrează-n sânge, pân’ la Putna plânge,
Clopotul ce bate la Râmeț.

Tu Ardeal, tu Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Nu vrem răzbunare, dar atât ne doare,
Că se pierde amintirea-n val.
Doamne dă-i tărie, unei mâini să scrie,
Biblia latinului Ardeal.

Tu Ardeal, tu Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Râuri cresc purtate, țări ce nu sunt toate
Dar veni-vor și mai bune vești
Pentru toți românii care-și sunt stăpânii
Soarele răsare-n București

Tu Ardeal, tu Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Unde-i Avram Iancu, să mai frângă rangul,
Celor ce Ardealul vor pustiu.
Iată că răsare Iancu din oricare,
E-n puterea fiecărui fiu.

Tu Ardeal, tu Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Pentru aceasta țară, poate să și moară,
Fiecare dintre noi râzând.
Restul e dorință, de îngăduință,
Și să fie pace pe pământ.

Tu Ardeal, tu Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Nu uitați aceasta, dreaptă ne e brazda,
Ce-am lucrat cu ale noastre mâini.
Fiecare munte știe aici sa cânte,
Imnul „Desteptați-vă români”.

Tu Ardeal, tu Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.