Monthly Archives: Octombrie 2010

Stalin și poporul rus libertate ne-au adus

La serviciu am un domn distins de peste 60 de ani, fost profesor universitar la Facultatea de Construcții Hidrotehnice, acum consultant pentru o firmă din străinătate. Domnul acesta, ca și mine, este pasionat de istorie. Cu el am mai discutat despre Stalin, stalinism și despre comunism, în general, ca urmare a unei polemici despre Stalin la care am fost una din cele două părți, cea critică, polemică desfășurată în ultima perioadă.

Domnul acesta mi-a spus vineri un banc supertare din epoca stalinistă:

 Care au fost ultimele cuvinte ale lui Maiakovski înainte să se sinucidă? ”Nu trageți, tovarăși!”

Ping-pong

După job, seara, aveam o invitație  la o petrecere de Sf. Dumitru, așa că am întins-o spre casă exact  la sfârșitul programului. Trecând pe lângă masa de ping-pong din apropierea locuinței mele, unde jucau doi tineri și,  uitându-mă un pic cum joacă cei doi, mi-a venit cheful de un ping-pong. Cum aveam  liberă o oră, o oră și jumătate, după ce am ajuns acasă, m-am echipat corespunzător, mi-am luat geanta de umăr cu paletele, mingile și apa și am ieșit să joc un ping-pong.

Pe banca de lângă masa de ping-pong stătea un tip pe care-l mai văzusem la ping-pong. Despre tip, care  era mai mare ca mine ca vârstă, scund, un pic rotofei, dar agil, mi-a venit în minte că atunci când îl văzusem jucând mi se păruse că are gura cam mare, că era cam lăudăros, în fine, nu-mi făcuse o impresie bună. M-am așezat pe bancă lângă el, la masă erau cei doi tineri, iar tipul, care nu avea paletă,  a inițiat un dialog:

–  La ping-pong?,  a întrebat el.

– Da, ne mai relaxăm și noi în vremurile astea grele, după serviciu, am răspuns eu, apoi am continuat:  Ce meserie aveți?

–  Portar, a răspuns el.

–  A, zic eu, sunteți pensionar, și mai adăugați un ban la pensie!

– Nu, zice el, că nu am decât 51 de ani.

–  Aveți copii?

– Da, mari, căsătoriți.

–  Și soția?

–  Și ea este căsătorită.

– Păi cum, sunteți singur, nu aveți pe nimeni?

– Păi da, zice el.

M-am uitat cu alți ochi la acel om. Mi-am dat seama că este un om singur, care vine la ping-pong ca să socializeze, să mai uite de singurătate și că bravada lui era doar așa, de paradă. I-am întrebat pe puști, care jucau binișor, dacă vor să joace la dublu, iar aceaștia mi-au răspuns că da, vor să joace. I-am dat una dintre paletele mele tipului și după ce tinerii au terminat jocul în curs am intrat în joc avându-l ca partener de dublu pe tipul rotofei. Mi-am propus să-i fac o bucurie tipului și să joc cât mai bine, dacă se poate, să câștigăm.

I-am bătut pe puști de două ori la rând. Între timp, la ping-pong au mai venit doi tipi pe care îi știam, unul dintre ei are un joc de excepție, iar celălalt joacă bine, mai bine decât mine, oricum. Rotofeiul, care îmi devenise simpatic între timp, nu juca rău, dar juca mai slab ca mine un pic. Când au intrat cei doi la masă, prima dată am înghețat, mi-am dat seama că șansele de a-i bate pe cei doi erau astronomic de mici. Apoi mi-am zis: ”Fie ce-o fi, voi da ce e mai bun din mine!”. Unul dintre ei, cel mai bun, chiar l-a luat la mișto pe rotofei: ”Bre nea, ai mai învățat ping-pong?”. Am jucat cu cei doi, m-am depășit pe mine însumi, dar cred că și rotofeiul pe el însuși, și i-am bătut pe cei doi la un scor rușinos pentru ei. Rotofeiul exulta, era fericit, se vedea pe fața lui, cred că nu-i mai bătuse niciodată pe cei doi. I-am bătut din nou pe puști, apoi am pierdut onorabil la cei doi, la 19. Rotofeiul a plecat fericit. I-am făcut semn cu mâna de la revedere când a plecat. Cred că mi-am depășit nivelul de două-trei ori azi, la ping-pong. Am plecat acasă, am făcut un duș, m-am îmbrăcat și am plecat cu soția la petrecere.

Buharin

La un moment dat, căutând date despre o personalitate pe Wikipedia în limba engleză mi-a sărit în fața ochilor numele Buharin, personajul pe care constant dl Liviu, care îl admiră pe Iosif Visarionovici Stalin, îl acuză de trădare a comunismului. Well, am citit atunci de Buharin, intelectualul de clasă, golden boy-ul lui Lenin, care a fost epurat de Stalin în 1938, în cadrul fenomenului cunoscut sub denumirea de Marea Epurare, care s-a întins pe perioada a doi ani, între 1936 și 1938. În această perioadă au fost epurați și toți vechii bolșevici, deoarece Stalin voia să rămână singurul vechi bolșevic în viață în următorii aproximativ 20 de ani, lucru care s-a și întâmplat (glumesc, bineînțeles în privința motivației diabolicului gruzin de oțel!), Buharin împreună cu gașca de old lads ai bolșevismului fiind epurați definitiv și iremediabil de toate, după ce au fost torturați înainte ca să spună ce trebuie, inclusiv și mai ales de grija zilei de mâine, pentru că dacă ești mort nu mai cum să-ți faci griji în privința viitorului, fie el apropiat sau îndepărtat. Soția lui Buharin, Anna Larina, a scăpat ieftin ținând cont de obiceiurile timpului, i-a fost luat doar copilul de un an și apoi deoarece avea nevoie de timp ca să se gândească unde a greșit soțul ei, următorii ei douăzeci de ani au fost împărțiți între închisoare, exil și gulag. Gulagul a fost și el bun la ceva, deoarece Anna Larina, care avea ceva peste douăzeci de ani când a început călătoria ei de plăcere în diverse locuri high class din Rusia roșie, și-a întâlnit acolo viitorul soț, care, ca să nu uite ce nevastă are, era băgat cu regularitate la zdup. În scurtul timp petrecut împreună, cei doi soți au apucat să facă și doi copii. Anna Larina s-a gândit temeinic la ceea ce a făcut primul soț și a ajuns la concluzia de nestrămutat pentru ea că primul ei soț, Nikolai Ivanovici Buharin, a fost o victimă a terorii lui Iosif Visarionovici, așa că a scos o carte de memorii în care și-a exprimat această convingere.
Deorece orele sunt târzii, voi scrie poate altădată mai multe despre Buharin. Oricum, pentru cei care vor să știe mai multe de Buharin dau aici linkul referitor la el din Wikipedia în engleză.

Închei, exprimându-mi o nedumerire: Va mai fi vreodată Rusia comunistă cu spioane ca Anna Vasilievna Kușcienko aka Anna Chapman, a cărei fotografie este prezentată mai jos?

Anna Chapman

Bendeac educă

Am citit o postare pe blogul lui Mihai Bendeac, ”Tratat despre târfe”, pe care vă invit să o citiți.

Ce nu știe poate Mihai Bendeac este că nu reprezintă nimic nou sub soare ceea ce spune el, situația descrisă de el în România contemporană a mai existat de-a lungul timpului și în alte țări. Pe vremuri, Cuba era denumită bordelul Americii (din câte am înțeles, Cuba roșie a revenit la acest statut din cauza sărăciei).

Dragi părinți de fete din toate categoriile sociale, vă vorbește un părinte de fată de 19 ani. Copilul – fata, în acest caz – se naște, crește, noi îl îmbrăcăm, îl hrănim, îl apărăm de foc și de apă, numai că în afară de acestea mai avem o responsabilitate enormă, trebuie să-l și educăm. Știu, e un chin mare cu această educație, dar ea trebuie făcută, pentru ca fiicele noastre să nu ajungă să îngroașe rândurile naivelor care cred că pentru bani merită să-ți vinzi inocența, tinerețea, pentru că nu, nu merită.

Fetelor, pentru voi: viața trebuie trăită plenar, trebuie să învățați, să munciți, trebuie să iubiți frumos așa cum se iubește la tinerețe, să aveți onoare și curățenie interioară și exterioară, să vă bucurați de adevărata viață și nu să trăiți o iluzie după care nu veți rămâne cu nimic bun.

Fotbal, golănie, capitalism şi comunism

O cujetare preluată de pe blogul Sorinei, amica mea, acolo unde am postat-o prima dată.

”Fără legătură cu subiectul, doresc să spun că m-am dus la cofetăria de vizavi de stadionul Dinamo, să iau niște prăjituri pentru familion – de obicei duminica mâncăm în familie, luăm masa eu cu fii-mea, cu nevastă-mea și cu maică-mea -, acolo este o cofetărie cu produse foarte bune, de aici i-am luat în ultimii ani tort celei mici, de ziua ei (care nu mai este atât de mică, a făcut 19 ani în septembrie).
Nene, garduri de metal temporare instalate pe mai multe rânduri, pe sute de metri, are Dinamo meci. În plus, știu din alte dăți când a fost meci, o să mișune de jandarmi în zonă. O chletuială publică imensă din impozitele și taxele noastre pentru niște golani. Fotbalul nostru nu mai are rezultate de ani buni. La meciuri e plin de golani, care se duc băuți, care poate mai beau și în timpul meciului și care pe stadion se înjură, se bat, dau foc și aruncă unii în alții și pe stadion cu diverse obiecte mai mult sau mai puțin contondente.
”Qui prodest?” întreb eu, că se folosesc bani publici pentru a-i apăra pe golani unii de alții.
În primul rând, eu vreau ca banii din fondurile publice să se folosească pentru sănătate, educație, pentru sportul curat și pentru problemele sociale, pentru cei care au probleme de trai și nu așa cum sunt folosiți la meciurile cu Dinamo, de exemplu, pentru forțele de ordine. Nu numai printre spectatorii de la meciurile de fotbal sunt mulți golani, ci și printre jucătorii de fotbal înșiși, tot timpul auzim de aceștia cum se îmbată și cum se încurcă cu diverse parașute. Unde este disciplina sportivă? Pe Dunăre, pesemne.
Poate ar fi mai bine, pentru rezolvarea problemelor dintre suporteri, să-i închidem pe toți pe stadioane, și să le aruncăm săbii, să se căsăpească între ei, ca gladiatorii pe vremuri.
Acum, lăsând gluma laoparte, eu aș desființa fotbalul la noi, dacă mi-ar sta în putere. Nu avem rezultate pe plan internațional și acest sport a ajuns din sportul-rege sportul-rege al golanilor.

Revenind la oile mele, la futbol, vreau să spun că pentru mine fotbalul are același rol, rău, în educația maselor, ca telenovele, manelele și majoritatea covârșitoare a emisiunilor de divertisment.
Uneori, sătul de ce e acum, de varza asta, le dau dreptate marxiştilor când spun că un regim comunist ar fi o binefacere pentru popor. Printre cele ce regret din vechiul regim, în afară de siguranţa socială, de sistemul de sănătate şi de cel de educaţie, se numără şi decenţa şi simţul penibilului, pe care poporul român a început să le piardă. De exemplu, e de ajuns să deschidem televizorul sau să răsfoim ziarele ca să vedem atâtea tinere care îşi expun nurii, precum tarabagii marfa pe tarabe, pentru a o vinde.”

În comunism, aşa cum era el, datorită faptului că aveai asigurat un loc de muncă, că nu duceai grija zilei de mâine, că sistemul de sănătate şi de educaţie funcţionau, aveai timp pentru tine, cum sunt eu, cu pasiunile mele, cititul, muzica clasică şi călătoria, aş fi dus-o foarte bine.

Nu ştiu ce e în România, am mai spus-o, nu ştiu ce cu capitalismul ăsta de la noi, dar un lucru o să spun: ”Să se mai ducă ăștia naibii cu capitalismul lor!”

Contesa B – celălalt film

Am văzut azi filmul ”Contesa”, un film având-o ca personaj principal tot pe contesa Erzsébet Báthory, ca acela a cărui cronică am prezentat-o în postarea anterioară, un film despre care auzisem că trebuie să apară și pe care am vrut să-l văd tocmai ca să fac comparație între cele două.

În film joacă Julie Delpy, Daniel Brühl, un actor german tânăr pe care l-am remarcat în alte câteva filme, și William Hurt. Filmul este regizat chiar de Julie Delpy.

Cele două filme au cam aceeași valoare artistică. Dacă în primul film, crimele contesei sunt o mistificare, rezultatul unui complot pus la cale pentru a o spolia de o parte din avere, acest film fiind mult mai romantic decât următorul, mai degrabă părând a fi  nararea unei povești decât nararea unor evenimente care au avut loc în realitate, în al doilea film, mai sobru, mai serios, crimele contesei nu mai sunt o mistificare, ci sunt rezultatul unei manipulări care are același scop al spolierii. Manipularea contesei a început prin zdrobirea inimii ei atunci când iubitul mai tânăr a fost îndepărtat și ea mințită că a fost părăsită pentru o fetișcană, manipulare care a continuat prin împingerea ei pe un drum presărat cu crime.

Julie Delpy mi-a plăcut în rolul contesei, în film trece prin mai multe ipostaze, este cerebrală, senzuală, înamorată total, zdrobită, sângeroasă, disperată, este o femeie și o contesă Báthory complexă, interesantă. Mi-a plăcut și Daniel Brühl în rolul iubitului, tânărului Thürzo, dar și William Hurt, WASP-ul, în rolul lui Thürzo-tatăl.

După cum spuneam, primul film este prin excelență romantic, în timp ce al doilea, mai serios, te predispune mai mult la meditație. În al doilea, cu Julie Delpy, un rol foarte bun a făcut românca Anamaria Marinca, în rolul Darvuliei, vrăjitoarea și confidenta, mâna dreaptă și iubita lesbiană a contesei Bathory, cea care a iubit-o nespus pe contesă și care i-a fost credincioasă până la sfârșitul vieții ei, al Darvuliei.

Concluzia, concluzia este că ar fi bine să le vedeți pe ambele contese. 🙂

Julie Delpy

Anamaria Marinca

Anamaria Marinca

Contesa B

Anna Friel

Acum câteva zile, seara, m-am uitat pe programul TV şi am descoperit că pe TVR1 urma să fie difuzat un film, ”Bathory”. Am întârziat ceva cu jocul Quake, nu mai jucasem de vreo doi ani! :), dar am văzut primele 20 de minute în reluare (deşi reluarea a fost la ora imposibilă de 1 noaptea, a treia zi, am putut să văd începutul deoarece de la UPC am mediaboxul cu opţiunea de dvr).
Filmul, o coproducţie Marea Britanie, Cehia, Slovacia şi Ungaria, mi-a plăcut în mod deosebit. Fimul prezintă o versiune romanţată a poveştii contesei Elizabeth Bathory, una în care ea este exonerată de toate crimele de care a fost acuzată că le-a comis cu sânge rece, aceste crime fiind o minciună, rezultatul unei mistificări, una dintre faţetele unui complot ce a avut ca scop principal spolierea contesei de o parte din imensa ei avere. Acesată versiune, eu, un romantic, o prefer oricărei alta, chiar celei adevărate, dacă aceasta din urmă se referă la o contesă criminală.
Anna Friel, da, Anna Friel, actriţa de 34 de ani care interpretat rolul contesei Erzsébet, a fost de-a dreptul minunată. Bărbat să fii şi simţitoriu, dacă ai fi teleportat în sec. al XVI-lea şi ai întâlni-o pe Anna Friel în chip de contesa Bathory, nu a fi putut să nu fi avut inima răpită de şarmanta contesă.
Frumoasă povestea de dragoste între contesă şi Merisi, interpretat de Hans Matheson, Merisi al cărui alt nume este Caravaggio, pictorul Caravaggio. Frumoşi aceştia doi, fac un cuplu superb împreună.
Cam atât despre acest film, sper că v-am trezit dorinţa de a-l vedea! 🙂

Sweet dreams, countess! 🙂