Monthly Archives: Iunie 2010

Mare – third day

Ieri seară am fost într-o plimbare, de la Neptun la Olimp. Când ne-am întors, pe faleză, ne-a apucat ploaia. Hm, a fost o ploaie de vară, de calibru uşor, alfel ne-ar fi murat bine. Am ieşit de pe faleză şi am tăiat-o prin cartierul de vile ale foştilor şi actualilor nomenclaturişti. Mulţi copaci străjuiesc aleile din acestă zonă, aşa că nu ne-am udat, practic, deloc. La scurt timp după ce am ajuns la trotuarul ce mărgineşte strada principală, care şi el are destui copaci pe margine, ploaia a încetat.

Neptunul era gol. Mă simţeam, noaptea, pe la 11, ca în filmele americane cu îndrăgostiţii ce se plimbă romantic, pe străzile goale ale New Yorkului, noaptea, pe ploaie. 

Azi a fost o vreme interesantă, cu îndeajuns de mulţi nori care să te mai protejeze de un soare care altfel ar fi fost pârjolitor. Pe la 12 s-au dus norii, dar briza  a fost suficientă ca să ne răcorească în ora pe care am mai stat-o în plus, tolăniţi pe şezlonguri. Marea, ca niciodată în această perioadă a anului, faţă de cum o ştiam eu, a fost fără valuri, iar apa a fost limpede, se vedea nisipul vălurit de dedesubt. Temperatura apei  a fost  ceva mai scăzută ca ieri, dar nu îngheţai în apă, aceasta era numai bună să te răcoreşti după baia de soare de pe plajă.

Cald în această a doua după-amiază a noastră la mare, a trebuit să dau drumul la aer condiţionat, o mare schimbare faţă de vineri, când am sosit aici, la Neptun, şi când părea să fie mai degrabă toamnă, decât vară.

 PS Mai jos o poză cu o cameră dublă matrimonială, din pensiunea unde stăm, a noastră arată identic cu ea.

Anunțuri

Mare – second day

A doua zi la mare. Deşi ieri a fost o zi mai degrabă de toamnă, destul de friguroasă, azi a ieşit soarele. Dacă pot  să spun că am noroc la ceva, atunci pot  să spun că am noroc la vreme (şi, dacă stau să mă gândesc mai bine, la încă câteva chestii). În dimineaţa asta a ieşit soarele, după două zile de nori şi ploaie. Asta mi-aduce aminte de chestia nouăzecistă, de început: „Iliescu apare, soarele răsare”. Oare eu cu taica să avem aceleaşi proprietăţi? Suntem, cumva, amândoi, urmaşii lui Ra? Parcă poţi să ştii? 

Îmi vine în minte o încheiere, care s-a conscarat în utimul timp, cea a lui Bendeac: „Vă pup şi vă iubesc!”. Închei, temporar aici. Mă duc să-mi mănânc omleta pe plajă.

Mare – first day

Sunt în tren, în drum spre mare. Va fi o perioadă de odihnă pentru mine, după zbuciumul cu masteratul şi serviciul. În stânga mea stă soţia, romantică, se uită, absorbită de imagine, pe geam, la pădurea prin care tocmai trecem.

De curând, la parterul blocului unde locuiesc, s-a deschis un micromagazin. Are cam de toate, are inclusiv un stand mic de birotică şi papetărie. Acolo am văzut un stilou galben, cu cartuş, austriac. Mi-a trezit reverii de scriitor, mă şi vedeam la masa de lucru, scriindu-mi cu acel stilou memoriile sau, de ce nu?, scriind la o carte.

La master, îmi luam notiţe de curs cu stiloul, scriu mai bine cu stiloul decât cu pixul, dar acum acest motiv, pentru a achiziţiona un stilou, nu mai este valabil. Am cumpărat însă stiloul galben, care mi-a plăcut şi care chiar este unul bun, scrie bine, nemţii tot nemţi sunt. Mai rămâne să-mi scriu memoriile.

În altă ordine de idei, am frunzărit, acum, în tren, revista Ciao, pe care mi-a împrumutat-o cineva. La un moment dat am ajuns la o rubrică care trata aspectul, în costum de baie, al divelor mioritice şi în care se comentau, pe scurt, poze cu respectivele mioriţe în costum de baie. Un comentariu: „Leta Ilie arată formidabil în costum de baie”. În stilul lui Mircea Badea, de ce m-ar interesa pe mine cum arată Leta Ilie? Că nu mă interesează, aşa cum nu mă interesează cum arată nici o mioriţă a capitalismului sălbatic, din aşa-zisa „high life” sau din mass-media. Să fie la ele acolo! 🙂 De fapt, oricum, de un an încoace, de când am început în forţă ultimul an de master, nu mă mai uit la televizor decât pentru anumite filme sau evenimente sportive, nu mă mai uit deloc la politică sau la mondenităţi, mi-am dat seama că asta este o pierdere mare de timp, timp care poate fi folosit mai bine, pentru odihnă, plimbare, citit sau pentru a urmări un film bun.

În rest, să auzim de bine! 🙂

Constantin Tănase

Am primit de curând, pe mail, de la un prieten, un articol referitor la marele actor Constantin Tănase.  Cupletul de la început se potrivește formidabil cu situația actuală! Cât privește moartea marelui actor, știam povestea, am auzit-o mai demult, mi-a fost povestită chiar de tatăl meu.

Constantin Tănase

Pleac-ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Şi cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?
Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Şi cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

”Nimic nou sub soare”

 ”Nimic nu-i întâmplător în lume”

 Orice asemănare între cele de mai sus, scrise de regretatul artist român, în urmă cu 65 de ani, și zilele pe care le trăim azi, noi, românii, nu-i deloc întâmplătoare.

 ”Asta-i soarta noastră, frați români!”

Constantin Tănase, un talentat artist român, s-a născut la 5 iulie 1880, în Vaslui, și a murit în anul 1945, în București. Moartea i s-a tras din încăpățânarea de a spune lucrurilor pe nume.

Constantin Tănase încă mai juca în București, la un an de la ocuparea României de către ruși, în urma evenimentelor din 23 august 1944.

Într-unul din spectacolele sale, satirizând fărădelegile hoardelor bolșevice, între care obsesia invadatorilor pentru ceasuri de orice fel, pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare, somând victimele: „Davai ceas!” („Dă ceasul!”), artistul a introdus următorul monolog:

Rău era cu „der, die, das”,

Da-i mai rău cu „Davai ceas!”,

De la Nistru pân’ la Don,

Davai ceas, davai palton,

Davai ceas, davai moșie,

Harașo tovărășie!

După mai multe reprezentații, Constantin Tănase a fost arestat și  amenințat cu moartea. I s-a ordonat să nu mai joace piesa. Când, în următorul spectacol, actorul a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptușite de sus până jos cu ceasuri de mână, spectatorii au început să-l aplaude frenetic.  Apoi acesta  și-a descheiat pardesiul, scoțând la iveală un ceas cu pendulă. A spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, marele actor era mort.

Încă nişte istorie

Am scris acum câteva zile despre preşedintele PCR, Petre Ignatencu. După ce am citit declaraţiile acestuia,  referitoare la „naţia moldovenească” şi la Ionel I.C. Brătianu, unul dintre cei câţiva grandioşi artizani ai Marii Unirii de la 1918, care, după PI, i-a împuşcat pe muncitorii unguri în 1919, o denaturare şi o minciună mare cât lipsa de sentimente patriotice româneşti a lui PI, eu îl consider pe Petre Ignatencu o prezenţă nefastă pentru acest partid. Ce nu spune PI este că noi am fost atacaţi în iulie 1919 de trupele comuniştilor unguri, conduşi de evreul renegat Béla Kun, comunişti care aveau sprijinul Moscovei. Ungurii  aveau  ca scop restabilirea  vechilor graniţe. Ofensiva roşie maghiară chiar a înregistrat  succes la început, maghiarii reuşind să creeze un cap de pod pe Tisa, pe teritoriul românesc. Prin iniţiativa marelui Brătianu (pe el şi pe tatăl lui, Ion C. Brătianu, eu îi văd comparabili cu Mihai  Viteazul, prin ceea ce au făcut pentru ţară, primul pentru ceea ce a făcut pentru Marea Unire, iar al doilea pentru ceea ce a făcut pentru  ajuta la întemeierea unei monarhii care a început cu doi regi nemţi excepţionali pentru  poporul român şi pentru ceea ce a făcut pentru a crea condiţiile pentru dobândirea independenţei ţării, câştigată cu arma în mână de români în Războiul de la 1877), armata română a reuşit să zvârle trupele maghiare comuniste peste graniţă şi, mai mult, să intre în Budapesta, în august 1919, o victorie de prestigiu, care a asigurat începutul României Mari. Iniţial intenţia ungurilor şi a ruşilor comunişti era să ne prindă ca într-un cleşte, pe două fronturi. Din fericire, prin replica noastră rapidă,  de succes, am reuşit să zădărnicim această intenţie, care ar fi putut însemna distrugerea a însuşi Regatului României Mari, creat prin voinţa tuturor românilor la 1 decembrie 1918. Cât despre mizeria cu naţia moldoveană, nu o să mai zic nimic acum, am zis de ajuns în  postarea de acum câteva zile. 

Am fost foarte indignat de declaraţiile lui PI. Doar dispreţul pentru acest tip de declaraţii poate fi, pentru mine, mai mare decât orice alt tip de dispreţ îndreptăţit pe care-l pot avea, de exemplu acest dispreţ este mai mare decât acela pe care îl am pentru  cei care ne conduc de douăzeci de ani încoace, dacă  a fi distruşi economic şi ca naţie şi ca popor se poate numi că  am fost conduşi.  Dispreţul pentru declaraţiile antinaţionale ale lui PI este cu mult mai mare decât acela pentru  aventurierii veroşi pe care îi ţinem pe umerii noştri de atât de mulţi ani, de extrem de prea mulţi ani şi, care, cică, ne conduc, irosindu-ne în schimb destinele şi speranţele şi făcând futile până şi momentele de fericire pe care le-am avut în cele două decenii care au trecut de la evenimentele, cele mai multe dintre ele tragice, care au marcat luna decembrie a lui 1989.

Ieri i-am povestit de indignarea mea şi de motivul ei, spusele lui PI, unui coleg, mai în vârstă, un om despre care pot să spun că ştie mai multă istorie decât mine. Acesta a reacţionat făcând o declaraţie care, prin conţinutul ei, m-a pus şi mai mult pe gânduri, ca să spun aşa. Acesta a spus, textual: „Cum mai pot să se manifeste, astăzi, astfel de kaghebişti?”. În momentul acela am fost străfulgerat de posibilul adevăr a celor spuse de coleg: este foarte probabil ca PI să fie omul fostului KGB. Eu, care sunt mai lipsit de experienţă şi mai naiv, nu am putut să mă gândesc de unul singur la aşa ceva. Ce pot să spun? Oribile sunt declaraţiile antinaţionale ale lui Petre Ignatencu, preşedintele PCR (Se răsuceşte Ceauşescu în mormânt, un naţionalist, iar Vadim nu cred că ştie pe cine a lăsat să scrie în publicaţiile lui!), dar mai oribil este faptul că acestea ar putea să fie nu numai rodul unei minţi şi a unui suflet care gândeşte antiromâneşte de la sine, ci să fie şi rodul unei colaborări a lui PI cu dragul de KGB!

Aici voi pune punct, azi.

Master încheiat şi altele

Am terminat masterul meu, la ASE, în Administraţie publică şi Integrare Europeană. Au fost doi ani frumoşi, cu colegi buni şi materii interesante, cu profesori de calitate. Tocmai când formaserăm şi noi un colectiv adevărat, sudat, s-a terminat masteratul. Avantajul, atunci când ai făcut ca mine, şase ani de facultate (Management, tot la ASE), este  că la sfârşit sigur rămâi cu prietenii trainice, la 13 ani de la absolvire încă ne mai întâlnim noi, un nucleu, chiar sâmbăta următoare avem fixată o întâlnire.

Am 9,97 media celor doi ani de studiu, la master, iar la lucrare (disertaţie) am luat 9,50, ceea ce eu zic că este onorabil pentru tânăr de 42 de ani, ca mine. 🙂

Soţia a terminat şi ea anul I, la Universitate, la Facultatea de Litere, la Biblioteconomie (ea este bibliotecară, a urmat şcoala postliceală de specialitate). Sincer, mă bucur mai mult pentru ea, decât pentru mine, aşa cum este şi normal pentru un soţ bun ca mine. 🙂 A avut medii de 10, 9 şi 8, s-a descurcat foarte bine, şi sunt mândru de ea.

În continuare, este rândul fiicei mele, cu bacalaureatul şi admiterea la facultate. Alexandra, tata îţi ţine pumnii şi-ţi urează multă baftă! După cum se vede, suntem o familie cu înclinaţie spre studiu! 🙂

În altă ordine de idei, întotdeauna  când îmi mai arunc privirea pe tabloide, ajung să regret decenţa (impusă) din  socialism. La un moment dat, am citit un articol despre Anca Ţurcaşiu, o tipă care pare să fie fină, şi casa ei de lemn construită pe parcela primită în dar de la naşul Ţânţăreanu, în aşa-zisul „Paradis verde” de la Corbeanca.  Articolul avea şi poze, casa era înghesuită între altele, fără gard, cu câţiva metri pătraţi de spaţiu verde. Cred că e foarte „plăcut” să îi ai pe vecini aşa de aproape!

În momente precum cel de mai sus, cu tabloidele, aş vrea să mai vină un socialism, să mai pună ordine în haosul ăsta de la noi, dar un socialism naţionalist, nu unul antiromânesc. Aş vrea să mai vină o orânduire care să se aplece spre omul simplu, nu una precum cea de acum, cu o conducere formată din indivizi dubioşi, care a permis şi favorizat un proces  accelerat de  sud-americanizare, prin care  s-a ajuns ca la noi în ţară să existe o mână de oameni foarte bogaţi şi prost crescuţi, în timp ce restul populaţiei înoată într-o sărăcie lucie.

Buşteni, ora 8 dimineaţa

Stau acum  în balconul pensiunii unde m-am cazat ieri, Casa Magică, din Buşteni, o pensiune unde îţi sunt oferite condiţii civilizate, şi, în răstimpuri, în pauzele de scris, privesc Crucea, care se vede perfect, cerul albastru în dimineaţa asta are o claritate de cristal. Deoarece condiţiile sunt foarte bune la Casa Magică (totul e nou, camerele sunt aranjate cu gust, iar bucătarii sunt excelenţi), am transformat această pensiune al doilea weekend consecutiv în Cartierul meu general în vederea desfăşurării nobilei activităţi de elaborare şi revizuire a proiectului meu de disertaţie, o lucrare care sunt sigur că va schimba lumea (aducând o nouă viziune în privinţa a ceea ce înseamnă o disertaţie).

Ieri am fost la Gura Diham, la vechiul complex, acum renovat cu cofinanţare de la Guvern.  Aici, seara, am luat cina. În sala de mese de la parter, în stil rustic, unde am mâncat câţiva mici, afară era prea frig, pe la opt seara, ca să stai la mesele de acolo, elevii unei clase îşi sărbătoreau terminarea clasei a opta. I-am privit făcând poze în sala cu o blană  de  urs ţintuită pe perete şi cu o roată în miniatură, mişcată de un curent de apă,  care imită pe cele de la morile cu apă.

De obicei, când vine vorba de România, cu problemele ei, oscilez între disperare şi detaşare, ca să pot să rezist. Avem atâtea probleme şi ţara şi poporul acestea parcă o iau la vale tot timpul. Eu sunt manager de proiect mare şi dirijez fonduri de milioane de euro lunar. Văzându-i pe aceşti  copii, cuminţi, serioşi, mi-am dat seama că am de ce să continuu lupta asta a mea, de a contribui la realizarea a ceva folositor pentru ţara mea, luptă în care mă lovesc constant de tarele care antamează orice încercare de realizare a ceva folositor, în prezent, la noi. Copiii aceştia şi cei ca ei sunt un motiv ca să continuu lupta mea, să încerc să realizez ceva pentru ei, pentru toţi copiii buni din această ţară, pentru ei şi cei care vor mai veni  după ei, copii care nu au nicio vină că s-au născut aici, unde  lucrurile stau cu susul în jos.