Monthly Archives: Mai 2010

Prințesa Ileana Cosânzeana Buziță (Cosiță) Luxten

În plină luptă de tip medieval (deși lipsesc halebardele, arcurile, săgețile, buzduganele cu bilă și paloșele aferente, spiritul  medieval de luptă se regăsește integral) între Guvern și restul lumii bugetare, masteratul meu se chinuieşte și el să se încheie, senzația mea este că și profii sunt covârșiți de aceste timpuri neofanariote, vai!, atât de crunte!, cu Lăcustă Vodă Băsescu și cu Boc cel Groaznic în plină ofensivă guvernamentală, în care există, da, și o prințesă, Ileana Cosânzeana Buziţă Luxten, de la  Bruxelles, care este acompaniată de Prinţul-consort Syda Frezosul de Dorobanţi, Ileana Buziţă fiind nimeni alta decât fata spâno-zmeului de  la Cotroceni, Traian Vodă, cea mai mică dintre cele două fete ale lui.

Întorcându-mă la masterat, o să menţionez că de curând am dat ultimele două examene la master şi că în aproximativ două săptămâni voi susţine teza de disertaţie, la care, în acest moment, eu încă lucrez, fiind în chinurile creaţiei, ca un Michelangelo Buonarroti al economiştilor, sau, mai degrabă, ţinând cont de sensibilitatea artistică a creaţiei mele economice de până acum, ca un Mozart al castei economiştilor.

Chinezii au un blestem-urare: „Să trăieşti timpuri interesante!”, pe care îl adresează cu duioşie celor pe care îi iubesc nespus. Întrebarea mea este: „Când nu am trăit noi (românii) timpuri interesante?”

Prințesa Ileana

Ileana cu Prințul Frezosul

Vodă

Primul-ministru Boc cel Mare

Eu, cavaler pe bicicletă! :)

Când scrii de unul singur, pe blogul tău, se pare că la un moment dat ajungi într-un punct când simți că nu prea mai ai ce spune. Acest punct l-am atins și eu acum. Este adevărat, și timpul meu, acum, este extrem de limitat, sunt în sesiune (ultima!), la master, sesiune venită pe o perioadă destul de grea la serviciu, ceea ce face ca sesiunea aceasta să fie una de ajuns de agitată pentru mine.

În altă ordine de idei, pe lângă centrul din partea stângă a Herăstrăului, cum intri pe intrarea de la Charles de Gaulles, de unde poți obține pe baza cărții de identitate, pentru două ore, o bicicletă, s-a mai înființat unul pe partea dreaptă, de unde poți obține o bicicletă în aceleași condiții. Bicicletele de la acest ultim centru sunt bune, mai de calitate decât cele de la primul centru, pe pancartele atașate pe aripa de la roata din spate sunt trecute sigla și denumirea băncii Raiffeissen, probabil banca a fost un sponsor principal al acestei acțiuni. Am luat ieri și azi o bicicletă de la centrul care s-a înființat recent. Când eram puști am mers mulți kilometri cu bicicleta. Senzația e minunată când te plimbi cu bicicleta prin parcuri sau în natură. Ai o senzație de libertate care nu are egal. Probabil, pe vremuri, cavalerii se simțeau la fel când își călăreau bidiviii! 🙂

P.S. Am (re)văzut filmul “Unforgiven” aseară (nu prea a fost chiar o revedere, pentru că prima dată l-am văzut pe bucăți, învățam sau ceva de genul ăsta). Tare!

O scenă din film:
La un moment dat, personajul interpretat de Clint Eastwood, abțiguit, intră în bar, cu pușca de vânătoare în mână și întreabă: “Cine-i proprietaru’?” Acesta iese în față și Clint îl împușcă. Șeriful, interpretat de Gene Hackman, care era în bar cu toată potera lui, scrâșnește din dinți către personajul interpretat de Clint: “Ești un laș, ai tras într-un om neînarmat!”, la care acesta răspunde: “Ar fi trebuit să aibă o armă, dacă și-a agățat cadavrul prietenului meu de localul lui!”. Apoi Clint îi spune lui Gene că a venit să-l omoare, pentru că i-a omorât prietenul (localul era plin de poterași!) și în cele din urmă îl babardește și pe acesta. Supercul, frate!

Una, alta

Am fost azi la biserică, ca de obicei, Duminica. Am o meserie destul de ingrată, trebuie să supraveghez folosirea fondurilor cu finanțare mixtă,  de la CE și de la Guvernul României, pentru un anumit domeniu, și văd prea multă hoție, corupție și incompetență în jurul meu ca să mai cred în apartenența mea la comunitatea cea mare care se numește poporul român. Sunt și oameni cinstiți și corecți printre români, toți ducem o luptă singuratică și disperată încercând să facem lucrurile cum trebuie, pentru ca prin munca și eforturile noastre, țara și poporul  să urce, fie câtuși de puțin, nu să coboare încontinuu, animați de o speranță aproape imposibilă, și anume că lucrurile vor sta bine, cândva, pentru acest popor și pentru această țară. Totuși, Duminica, cu ceilalți oameni din biserică lângă mine, cu chipurile luminate  de bucuria  simplă a credinței, mă simt român  și făcând parte din același popor român, împreună cu ei.

Poate lumea se întreabă de ce nu scriu de criza economică (colaps, aproape), de apropiatele scăderi salariale, de incompetența guvernanților (O altă coaliție de partide parlamentare s-ar fi desurcat mai bine? Mă îndoiesc profund …  Nu producem mai nimic, suntem pe consum, iar de la căderea fostului președinte Ceaușescu încoace se fură enorm, criza economică mondială a venit ca o boală puternică pe un trup cu sistemul imunitar aproape inexistent … Moarte curată …).  Nu scriu pentru că ar fi doar o lamentare nefolositoare, pentru mine. Nu pot să schimb nimic, nu văd sensul să discut de ceva față de care nu am nicio putere, îmi voi face, însă, datoria, la locul meu de muncă și în societate, încercând să fiu un element bun. Acum urmează să ni se scadă 25% din salariu, fără o minune, peste cîteva luni vom primi poate doar 50%  și, poate și mai rău, salariul, acela care va mai exista, îl vom primi cu niște luni întârziere. Să ne bucurăm de ce putem, acum, cât mai putem …

Adolescență din anii ’80

Când o văd pe Kyle Mingue în” Turn It to Love” și ascult melodia, regret de fiecare dată că am plecat în armată și nu am fugit peste graniță în căutarea frumoasei australience, care este născută în același an cu mine, în 1968, poate aveam o șansă! 🙂

Toată adolescența mea, delicată și frumoasă, se întoarce năvalnic peste mine, și simt o durere difuză în zona inimii.  Am o fată de 19 ani, am aproape 42 de ani, dar simt adolescentul din mine, subțire, cu pantaloni strînși pe gambă, cu tricou mulat, geacă fancy și pantofi gen piele de căprioară, sport, cum se plimbă pe aleile parcurilor, acolo, în interiorul meu, cu sufletul ușor, vesel și îndrăgostit.

Hi, Jimmy Somerville!

Adolescența mea s-a petrecut în frumoșii și promiscuii ani 80’ (nu la noi, unde secera și ciocanul țineau morala sus, ci în Vest, bineînțeles, cu toate că anii ’80 au fost frumoși și aici, în România, pentru adolescenții de vârsta mea), cu SIDA, sex liberal și muzică de calitate. Atunci am făcut cunoștință cu muzica celor de la Bronsky Beat și de la The Communards, formații care l-au avut pe rând ca solist pe inegalabilul  Jimmy Somerville, cu falsetto-ul lui crescător,  trademark-ul lui. Doamne, mult mai îmi plăcea muzica acestor două formații!
Eram un adolescent în căutare de fete, de aventură. Nu i-am înțeles sau simpatizat pe homosexuali, atunci, dar nici nu îi condamnam în mod deosebit, conform moralei socialiste, aceștia erau o aberație sancționată nu numai de societate ci și de Codul Penal, erau ceva din zona perverșilor, a exihibiționiștilor și a altor categorii asemănătoare, erau ceva cu care nu voiai să ai de-a face, morală în care de altfel fusesem crescut.
Târziu, după 2000, după ce netul a pătruns masiv și în România, am aflat că Jimmy este gay și că la fel erau și ceilalți doi membri din Bronsky Beat (chiar formau un cuplu atunci!) și așa era și Richard Coles (acum pastor anglican), co-fondator împreună cu Jimmy al formației The Communards (acolo numai fetele erau hetero! :)).
Mai târziu am îndrăgit și muzica celor de la Erasure, formație al cărei solist, Andy Bell, o altă voce de excepție, la fel ca George Michael sau Jimmy Somerville, este gay și, din 1998, infectat cu virusul SIDA, în 2004 el a făcut public acest lucru.
În melodia „For a friend” , a lui The Communards, solistul plânge pierderea unui prieten, răpus de SIDA. Melodia este superbă. Chiar dacă, tu, ca straight, ai prejudecata că homosexualii nu se pot iubi și nu pot lega relații de prietenie la fel ca heterosexualii, este posibil, după ce asculți melodia aceasta, să te întrebi dacă nu cumva, totuși, și iubirea și prietenia homosexualilor sunt, dacă nu la fel, cel puțin aproape la fel, uneori, precum cele ale persoanele cu obiceiuri sexuale normale, precum cele ale heterosexualilor.

Sighișoara

Am dat acum câteva luni de un  post de radio online, cu Winamp, pe AOL, „Renaissance”, unde, bineînţeles, se difuza muzică din perioada Renaşterii. Când ascultam această muzică îmi venea în minte Sighişoara, cu construcţiile ei medievale, cu bisericile ei luterane, foste catolice și trecute în vremea Reformei la religia lui Luther, ca şi Biserica Neagră din Brașov. Din păcate postul acela  de radio nu mai poate fi accesat acum în Europa, treburi de-ale americanilor.

Revenind la Sighișoara, o să mai spun că atunci când mă gândesc la acest oraș îmi vine în minte şi Cimitirul Protestant, umbros, ca un parc, în care intri din capătul uneia din străzile înguste, medievale, ale oraşului, şi în care urci până la o culme unde este căţărată una dintre bisercile luterane fortificate ale oraşului, pe vremuri locuri de refugiu pentru locuitori în vreme de război. În capătul dinspre Biserică sunt înhumaţi câţiva ostaşi saşi care şi-au dat viaţa luptând sub drapel austro-ungar împotriva românilor, în primul război mondial. Singurul lucru care mi-a venit în minte când am citit inscripţiile în limba germană, scrise cu rune aurite, de pe monumentele de  marmură neagră ale soldaţilor, a fost că aceştia erau atât de tineri când au căzut în luptă, la fel ca adversarii lor români care şi-au dat viaţa pentru cealaltă parte. Mai jos două poze cu cimitirul vechi, protestant.

Budapesta

Remember Budapesta

Parcă mi-e dor de Budapesta. Mai sus, o poză reprezentativă, cu Podul Lanţurilor şi Parlamentul. Budapesta este orașul din străinătate unde m-am simțit cel mai bine, din cele pe care le-am vizitat.  Bate, pentru mine, de departe Bruxellesul.

Clădirile din partea veche a Budapestei, din  Pesta,  au fost construite, la fel ca în  toate oraşele noastre din Ardeal şi Banat, după 1800 (mai puţin cetăţile vechi din aceste părţi ale ţării noastre), multe dintre ele, în aspectuosul şi elegantul stil neobaroc. Diferenţa este că la noi, cu excepţia Sibiului, aceste clădiri au fost lăsate în paragină.
Toate clădirile vechi din Budapesta sunt renovate exemplar. Sunt luate la rând, în fiecare an se renovează altele, altfel nu ar arăta atât de bine, şi acesta este un domeniu în care noi avem de învăţat de la maghiari. Dacă nu ar fi fost Imperiul, noi nu am fi avut construcţiile, frumoase şi impunătoare, cândva, monumente istorice de care noi nu avem grijă, din oraşele din Ardeal şi Banat.
Budapesta – centrul istoric – are sute sau poate mii de clădiri, există un întreg oraş vechi, eu zic că este aproape cât Bucureştiul sau măcar cât o bună parte din el, cu monumente istorice: case, catedrale, palate, străzi, opere de artă. Podurile sunt cinci la număr.

În cele două rânduri când am stat în Budapesta, ultima oară în luna de miere, am avut închiriat același apartament,  aproape de Centru, într-o clădire superbă din sec. XIX,  renovată impecabil, ale cărei ferestre înalte dădeau foarte romantic spre dalbul pod Elisabeta și spre apele Dunării.
Există un bulevard imens, Adrassy, inclus în  patrimoniul UNESCO, cu clădiri de la 1800. Acolo se află şi Opera, o clădire superbă, unde s-au pus în scenă compoziţiile lui Imre Kalman şi cele ale lui Franz Lehar.  Acest bulevard se termină cu un ansamblu monumental impresionant, numit Monumentul Mileniului.  Chiar înainte  de Monument, de-o parte şi de alta a bulevardului, se află cele două muzee principale de artă din Budapesta, Muzeul Naţional  de Artă, respectiv Muzeul de Artă Modernă (le-am vizitat pe ambele şi pot să spun că merită să fie vizitate). Pe sub bulevard circulă cea mai veche linie de metrou din Europa. Liniile de metrou din Budapesta sunt dispuse aproximativ radial, poți ajunge cu ușurință și rapid în orice parte a Budapestei, centrul fiind stația Deák tér, Piața Deák, piață care este totodată și centrul orașului.
Și Bucureştiul are un Centru Vechi, cu clădiri în stilul francez din perioada celui de-al treilea Imperiu, clădiri care până de curând erau toate nerenovate şi stăteau să cadă, parcă de vreun an început să se miște ceva aici, s-au făcut  renovări de clădiri și reparații de străzi cu cofinanțare europeană, însă mai avem ceva drum de parcurs până când vom putea să vorbim de un Centru Vechi al Bucureștiului de nivel european.

Budapesta mai este cunoscută și  pentru izvoarele și băile ei termale. Turcii, în perioada ocupației, au apreciat în mod deosebit izvoarele termale ale Budapestei, ei construind mai multe băi termale. Mai există o singură baie termală turcească originală, unde eu, din păcate, nu am fost. Am fost la două dintre băile termale din Budapesta, ultima oară când am stat în Budapesta, la una în aer liber şi la alta acoperită, la Gellert. Complexul termal de la Gellert face parte dintr-un ansamblu hotelier dat în folosinţă în perioada interbelică. Complexul este luxos, aici în perioada interbelică veneau şi magnaţii români. Stilul este Art Nouveau. Complexul termal are în componenţă piscină, bazine cu apă termală de diferite temperaturi, instalație pentru saună, centru de masaj și, bineînţeles, duşuri şi vestiare, precum şi două cafenele, una fiind situată chiar deasupra piscinei. Mai jos, două poze cu Complexul termal de la Gellert, cu piscina și cu unul dintre bazinele cu apă termală.