Greaca

M-am gândit de mai multe ori cum să scriu articolul acesta. Am avut mai multe variante  în minte, fiecare dintre ele cu  un alt mod de a prezenta lucrurile. Până la urmă, am rămas la varianta aceasta.

De mult doream să ajung și de cinci ani tot mi-am planificat dar nu am reușit să ajung la locul unde am făcut un an din perioada de armată, un pelerinaj în amintirea acelui an din viața mea, perioadă care se întinde înainte și după ziua din vara lui august 1988 când am împlinit  douăzeci de ani. Localitatea se numește Greaca, este o comună aflată în județul Giurgiu, la vreo 8 km de Dunăre, iar unitatea era de radiolocație, a încetat să existe cam la un an după Revoluție. Azi am ajuns acolo, cu soția,  în vizită, am luat rata de la Filaret.

Greaca în perioada  februarie 1988-ianuarie 1989,  cât timp mi-am executat serviciul militar la unitatea de aici, era o comună înfloritoare. Sătenii, care se ocupau cu legumele – erau grădinari iscusiți! –   și cu viticultura – vinul de Greaca era vestit în zonă –  aveau case care se învârteau după soare și câte un ARO în curte. Doctorul avea două Mercedesuri în  bătătură, nu noi, dar impozante (și două fete de măritat!).

Greaca era ceva edenic, cu sistemul de irigație al  piticului peste tot vedeai numai pomi fructiferi, vii și bostănării, dar și parcele personale, bine îngrijite, de legume. Aerul era curat, totul era frumos, era o plăcere să te plimbi prin acea comună falnică. Codanele erau codane, frumoase, bălaie sau brunete, ultimele pesemne  o amintire a faptului că Giurgiu a fost cândva raia, sub turci.

Vizavi de unitate, pe strada unde se intra (unitatea avea forma unui dreptunghi, se intra pe latura mai mică  din dreapta, din Nord,  latura mai mare fiind cam de 15 ori mai mare decât latura mai mică, cealaltă latură mai mică fiind orientată spre Dunăre, spre Sud) era o  livadă de pomi fructiferi, cu piersici, cireși, vișini și caiși și o bostănărie, care formau  o fermă de stat. De  acolo căram seara  cu câte un coleg câte un pepene-doi din aceia lunguieți, dulci ca mierea, pe care îi mâncam împreună cu ofițerul de serviciu și cu ceilalți colegi din punctul de comandă.

În continuarea laturii mai lungi, din Vest, a unității, se  afla ferma Partidului, care începea cu o livadă de piersici ce făceau un soi de piersici imense, zemoase și dulci,  după care urma o vie cu struguri mai dulci și cu boabe mai mari decât cei mai buni struguri grecești. La începutul toamnei, intram în ferma partidului, dimineața, pe la 10-11, când soarele ardea ca vara  – paznicii ne lăsau, pe noi, soldații, să mâncăm  câteva fructe, dacă  nu luam cu lădița, lucru care se întâmpla însă seara, când ofițerii îi puneau pe soldați să fure struguri pentru superiorii de la Ploiești, nu se vedea, oricum, la cât de mare era via – mă așezam jos, rezemat de trunchiul unui piersic și mâncam piersici și struguri reci, brumate de răcoarea nopții trecute.

Eu eram radiotelegrafist, la sfârșit de vară/ început de toamnă, în cămăruța mea din punctul de comandă era depozit de lădițe cu struguri pentru superiorii ofițerului meu transmisionist, culese de colegii mei soldați transmisioniști (eu, cu tată fost ofițer, ieșit la pensie, nu eram pus la furat, aveau o jenă ofițerii mei pe chestia asta!). Mi-aduc aminte de mine, cum stăteam întins pe banchetă, așteptând transmisiunile-antrenament orare, seara, citind Stalky&Co, de Rudyard Kipling, și mâncând struguri pe alese, cei mai dulci și mai frumoși aleși din lădițele respective.

Când veneau ai mei în vizita lunară, le puneam în mașină, în perioada strugurilor, câteva lădițe, cu struguri culeși de mine, personal. Cel puțin tot lunar, eu plecam acasă, în învoiri sau permisii.

O zbugheam în sat după ce ceream voie ofițerului din punctul de comandă sau câteodată fără voie, să mă plimb o oră sau o jumătate de oră, să mă duc la Poștă, la tanti Natalița, telefonista de la centrala manuală de comună, să dau un telefon acasă, să aranjez cu taică-meu pentru plecat acasă, să mă tund sau, uneori, să trag o bere sau un lichior comunist de portocale la cârciuma din sat.

Am fost de câteva ori și la discotecă, cu colegii, unde nu prea eram văzuți cu ochi buni de către tinerii săteni, care erau cam posesivi când era vorba de codane. Acolo am cunoscut-o pe Lenuța, o adolescentă micuță și subțirică, pe care am însoțit-o de două ori  până aproape de casă. Înainte să mă liberez mi-a dat un bilet, în care, cu un scris ordonat de școlăriță,  notase numele și prenumele ei și numărul  de fix de acasă. Deh, mirajul Bucureștilor! 🙂 Am pierdut biletul, la scurt timp după ce am ajuns acasă, l-am rătăcit –  tinerețea și superficialitatea ei, uneori! :).

 Am ajuns în locul unde era unitatea. Mă așteptam să nu mai fie aproape nimic. Se mai vedeau rămășițele, din iarba, pământul și arbuștii sălbatici care au acoperit totul: clădirile de la suprafață,  dealurile artificiale – biutele – în vârful cărorar erau urcate radarele și punctul de comandă, ca un garaj imens îngropat sub nivelul solului, cu unicul perete, de metal, cu ușile de acces încastrate, ruginit.  Am înțeles de la sătenii cu care am vorbit că există un  paznic, care are grijă de amplasament.

În camera de gardă de la intrare locuiește un caz social, un țigan  cu o barbă impunătoare și cu vorbire îngrijită de scriitor, cu soția și copiii lui.

Am intrat prin  partea de Nord și am ieșit pe la Sud, ca pe vremuri, când plecam în sat, i-am arătat soției totul, explicându-i cum era înainte.  Din careul unde dimineața dădeam onorul ofițerilor mai rămăsese descoperită o fâșie de asfalt. Mă așteptam cumva să fie așa.  Când am ieșit am trecut pe lângă o parcelă cu o vie, am întrebat femeile care lucrau acolo cum să ajung mai repede în stația de autobuz. Una din ele, mai îndrăzneață, mi-a răspuns. M-am gândit, zâmbind, că aceasta ar putea fi Lenuța!

M-a terifiat însă ceva, însă nu ceea ce s-a întâmplat cu unitatea. Fermele, cele două la care mă refeream mai sus  – nu mai există nimic din ele. Viile  – aracii au fost scoși, iar pomii au fost tăiați și rădăcinile smulse din pământ.  Mai există doar câmp gol și niște șanțuri, pesemne unde erau conductele pentru sistemul  de irigație. Greaca însăși a sărăcit. Ici-colo mai vezi petece de pământ lucrat și vii. O doamnă care m-a îndreptat spre unitate (după douăzeci de ani și după ce peisajul s-a mai schimbat în acești ani nu mi-am mai putut regăsi de ajuns de multe amintiri care să mă ghideze la locul unde a existat unitatea, poate era și emoția!), extrem de amabilă, de la un magazin sătesc, mi-a arătat un pliant cu un proiect  de complex de agrement – aerul e foarte curat și înmiresmat aici, cu dealurile și  văile din jur și cu Dunărea aflată la 8 km, mi-am adus aminte că era un  și un iaz propice pescuitului, situat la una din mariginile comunei – proiect, care spunea ea, ar putea face să renască comuna. I-am promis că o  să-i fac inaugurarea, când va fi dat în folosință. Doamna aceasta a fost atât de amabilă încât să-și cheme tatăl să mă îndrepte spre gospodăria unui fost cadru militar din unitate (toți sătenii cu care am vorbit au fost foarte amabili și binevoitori, aceasta mi-a adus aminte de vorba aceea cu bunul-simț al oamenilor de la țară).  Acesta a rugat un prieten să mă ajute, care ne-a condus personal, pe mine și pe soție,  până acolo. Am vorbit cu soția acelui cadru militar, care a venit exact după mine la unitate, acum pensionat, nu era acasă. Aceasta mi-a dat informații despre unele dintre fostele cadre militare din unitatea de la Greaca. Mulți sunt acum în Oltenița, pensionari. Poate o să fac o vizită acolo, aș vrea să vorbesc cu cineva anume, în mod special, cu un maistru militar sanitar foarte de treabă, care mereu s-a purtat frumos cu noi, soldații. În definitiv, de ce nu?

Când am văzut lipsa copacilor și a viilor, pământul gol și șanțurile de pe fostul teritoriu al celor două ferme, am murmurat, pentru prima dată, după decembrie 1989, că este rău capitalismul. S-a distrus ceea ce socialismul a construit acolo, un eden, cu fructe  și flori și cu albinele care bâzâiau preocupate pe lângă flori sau fructele coapte, cu umbra dată de copaci și cu iarba îngrijită, cu apa de la irigație, care uda ceea ce trebuia udat, vitală în verile caniculare. Nu au căzut numai cele două ferme, toată Greaca a căzut.

Adio sau mai curând,  la revedere, Greaca! Fiul tău adoptiv pentru un an a plâns în sufletul lui (de  bucureștean) pentru tine!  Nu o să uite niciodată anul acela, atât de frumos datorită ție și tinereții de la fix douăzeci de ani!

Anunțuri

5 responses to “Greaca

  1. Din perioada stagiului militar (un an şi patru luni), amintirea mea cea mai intensă este dorinţa ca timpul să treacă mai repede. Am trăit multe momente în care căprarii primitivi ne făceau viaţa un iad, umilindu-ne. Ciclul al doilea de instrucţie a fost suportabil.

    Armata este plăcută… atunci când povesteşti despre ea, la timpul trecut.

    Vedeţi că s-a strecurat o greşeală în textul dv: „Greaca în perioada februarie 1988-ianuarie 1980”. Presupun că n-aţi făcut armata înaintea erei noastre !

  2. Domnule Valerius,

    În primul rând, vă mulțumesc pentru observație, am efectuat corectura.
    Văd că și dvs., la fel ca mine, ați făcut armata la trupă și după aceea ați intrat la facultate. Am avut de-a face și eu cu căprari primitivi (aceştia erau din ciclul celor cu zece clase, în timp ce eu și cei din ciclul meu eram cu toții cu liceul terminat la zi). Am fost și eu umilit, dar asta era situația pentru majoritatea, cred.
    La Greaca, când am venit, la început (perioada iniţială de instrucţie, de 4 luni, am făcut-o la Brigada de Radiolocaţie de lângă Ploieşti), am spălat toată vesela cu nisip, am spălat sala de mese, la 4 dimineața, cu mâna până la cot în zoaie, etc. Am făcut destule, aveam mâinile umflate şi crăpate :). Cadrele militare, însă, erau de treabă, în marea lor majoritate.
    Erau şi nedreptăţi, ne-au transformat în vegetarieni, de exemplu, pe motiv că nu mergea lada frigorifică, însă de la GAZ, de la ferma unităţii, am cărat odată cu colegii un porc tăiat şi pârlit până la maşina unui ofiţer, nu ştiu dacă pentru el personal sau pentru superiorii de la Divizie. Pâinea, de multe ori tăiam cu briceagul mucegaiul de pe ea. Cele rele s-au estompat, pentru mine, în douăzeci de ani, şi, ca să vă parafrazez, a rămas numai partea plăcută.
    Eu, însă, aveam avantajul, cu pilele pe care le aveam, să plec cam la 3-4 săptămâni acasă. Colegii mei fără pile plecau de două ori pe an. Dacă am plătit cu ceva asta, am plătit prin faptul că eram unul dintre cei mai buni radiotelegrafişti de radiolocaţie din ţară, am contribuit şi eu, cu partea mea, la imaginea pozitivă a unităţii, la Divizie. Este adevărat, la plecare mi s-a dat clasa a II-a, ca ofiţerii, la radiotelegrafie. Cu brevetul acesta de clasă puteam să mă angajez ca PMC (Personal Muncitor Civil) în armată sau ca transmisionist în Marina Comercială. Calificarea din armată m-a ajutat însă ca să mă angajez la Romtelecom, unde am lucrat 16 ani. Lucrând aici mi-am făcut facultatea, la FF, la stat (fără bani), la ASE, am terminat Facultatea de Management (fosta Facultate de Economie a Industriei, înainte de decembrie 1989, la ASE). În Romtelecom am tot înaintat, am trecut pe post de studii superioare, la terminarea facultăţii, şi am avansat chiar în Direcţia Centrală, unde am lucrat cinci ani din cei opt pe studii superioare, din Romtelecom. Aici, la Direcţia Centrală, am fost o perioadă de doi ani unicul reprezentant al Romtelecom pentru Planul de afaceri multianual, în relaţia Romtelecomului cu Price Waterhouse Coopers, vestita firmă internaţională de audit financiar.

  3. Mă aşteptam să fie ceva despre limba greacă, această postare a ta :). Ce de nostalgii ai şi tu, dragă Bogdan!
    E ca în poezia lui Romulus Vulpescu, cea intitulată „Evocare”, citez din memorie:
    „De cîtă iubire eram în stare,
    Adu-ţi aminte, în studenţie,
    De cîte poetice nobile, rare,
    Glorii şi riscuri, flamură ţie!”

  4. Da, cred că versurile respective mi se potrivesc ca o mănuşă. Mulţumesc, Sorina, sunt foarte frumoase.

  5. Interesant postul tau. Zilele urmatoare o sa parcurg mai multe posturi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s