Monthly Archives: Martie 2010

Filmul „Agora”

Da, aș vrea să spun câteva cuvinte despre filmul „Agora”, pe care l-am văzut astăzi la renovata Cinematecă Union, de vizavi de Sala Palatului.

Păi, pe scurt, așa după cum am citit într-o cronică de film americană,  problema se pune în felul următor: „Rachel Weisz împotriva religiei”. Cine câștigă? Greu de spus …

Mai jos, un fragment din cronica d-lui Cătălin Pavel (http://filme.acasa.ro/agora-2009/cronica), o cronică bună, zic eu:

” „Agora” este o palmă atent plasată pe obrazul celor în accepțiunea cărora creștinismul înseamnă doar iubirea de aproape și toleranță. Dupa cele aproape două ore de „Agora”, părăsești cinematograful cu multe semne de întrebare vizavi de religia pe care mulți dintre noi o îmbrățișează.

Filmul are meritul de a surprinde partea întunecată a creștinismului, o religie capabilă de vărsări inutile de sânge, mustind de intoleranță, îngrăditoare de libertate de gândire, care transformă discipolii în simple unelte ale unor lideri religioși.

„Agora” este un film pe care nu-l recomand celor care privesc religia cu ochelari de cal. Dacă ești gata să treci peste ideile preconcepute și vrei să afli câte ceva și despre faptele mai puțin glorioase înfăptuite de creștini, atunci „Agora” este categoric un must-see.” 

Totuși, după mine, cronica d-lui Pavel este incompletă, eu am cercetat evenimentele istorice la care se face referire în film, și am descoperit că  unul dintre ele, cel mai important, distrugerea Bibliotecii din Alexandria de către creștinii fasciști ai episcopului Teofil, este incert (există patru variante referitoare la distrugerea Bibliotecii, ce conțin puncte de vedere diferite cu privire la autorul și momentul distrugerii), iar altul, asasinarea savantei păgâne  Hypatia (de către creștini, mai  precis de către călugări din Nitria, asta s-a întâmplat în realitate), este prezentat deformat, aruncându-se vina pe Sf Chiril, Patriarhul Alexandriei,  și pe parabolani, membrii unei frății creștine care nu s-au ocupat cu masacre, ci, se pare, cu îngrijirea bolnavilor și înhumarea morților, în realitate,  dl Pavel putea să sape mai adânc și să completeze articolul său despre filmul „Agora” cu cele menționate mai sus de mine. 

Ca creștin, pentru mine filmul este o blasfemie, însă o blasfemie care, din  punct de vedere artistic, surclasează de departe gunoiul  „Codul lui DaVinci”, făcut după cartea cu același nume a lui Dan Brown. Mulți evrei în acest film, glumind, putem spune că acest film face parte dintr-o conspirație   masonică pentru discreditarea creștinismului. Nu, nu pot să spun însă să nu-l vedeți, pentru că, deși sunt creștin, nu sunt bigot, iar frumoasa evreică Rachel Weisz a fost de-a dreptul remarcabilă în rolul martirei științei și a ateismului, Hypatia, însă, dacă sunteți creștin și vreți să vedeți acest film, e bine să aveți în minte că este foarte posibil ca evenimentele din film să fie, în cea mai mare parte a lor, neconforme cu ceea ce s-a întâmplat în realitate. Filmul, ca ficțiune, mi-a plăcut.

Anunțuri

Greaca

M-am gândit de mai multe ori cum să scriu articolul acesta. Am avut mai multe variante  în minte, fiecare dintre ele cu  un alt mod de a prezenta lucrurile. Până la urmă, am rămas la varianta aceasta.

De mult doream să ajung și de cinci ani tot mi-am planificat dar nu am reușit să ajung la locul unde am făcut un an din perioada de armată, un pelerinaj în amintirea acelui an din viața mea, perioadă care se întinde înainte și după ziua din vara lui august 1988 când am împlinit  douăzeci de ani. Localitatea se numește Greaca, este o comună aflată în județul Giurgiu, la vreo 8 km de Dunăre, iar unitatea era de radiolocație, a încetat să existe cam la un an după Revoluție. Azi am ajuns acolo, cu soția,  în vizită, am luat rata de la Filaret.

Greaca în perioada  februarie 1988-ianuarie 1989,  cât timp mi-am executat serviciul militar la unitatea de aici, era o comună înfloritoare. Sătenii, care se ocupau cu legumele – erau grădinari iscusiți! –   și cu viticultura – vinul de Greaca era vestit în zonă –  aveau case care se învârteau după soare și câte un ARO în curte. Doctorul avea două Mercedesuri în  bătătură, nu noi, dar impozante (și două fete de măritat!).

Greaca era ceva edenic, cu sistemul de irigație al  piticului peste tot vedeai numai pomi fructiferi, vii și bostănării, dar și parcele personale, bine îngrijite, de legume. Aerul era curat, totul era frumos, era o plăcere să te plimbi prin acea comună falnică. Codanele erau codane, frumoase, bălaie sau brunete, ultimele pesemne  o amintire a faptului că Giurgiu a fost cândva raia, sub turci.

Vizavi de unitate, pe strada unde se intra (unitatea avea forma unui dreptunghi, se intra pe latura mai mică  din dreapta, din Nord,  latura mai mare fiind cam de 15 ori mai mare decât latura mai mică, cealaltă latură mai mică fiind orientată spre Dunăre, spre Sud) era o  livadă de pomi fructiferi, cu piersici, cireși, vișini și caiși și o bostănărie, care formau  o fermă de stat. De  acolo căram seara  cu câte un coleg câte un pepene-doi din aceia lunguieți, dulci ca mierea, pe care îi mâncam împreună cu ofițerul de serviciu și cu ceilalți colegi din punctul de comandă.

În continuarea laturii mai lungi, din Vest, a unității, se  afla ferma Partidului, care începea cu o livadă de piersici ce făceau un soi de piersici imense, zemoase și dulci,  după care urma o vie cu struguri mai dulci și cu boabe mai mari decât cei mai buni struguri grecești. La începutul toamnei, intram în ferma partidului, dimineața, pe la 10-11, când soarele ardea ca vara  – paznicii ne lăsau, pe noi, soldații, să mâncăm  câteva fructe, dacă  nu luam cu lădița, lucru care se întâmpla însă seara, când ofițerii îi puneau pe soldați să fure struguri pentru superiorii de la Ploiești, nu se vedea, oricum, la cât de mare era via – mă așezam jos, rezemat de trunchiul unui piersic și mâncam piersici și struguri reci, brumate de răcoarea nopții trecute.

Eu eram radiotelegrafist, la sfârșit de vară/ început de toamnă, în cămăruța mea din punctul de comandă era depozit de lădițe cu struguri pentru superiorii ofițerului meu transmisionist, culese de colegii mei soldați transmisioniști (eu, cu tată fost ofițer, ieșit la pensie, nu eram pus la furat, aveau o jenă ofițerii mei pe chestia asta!). Mi-aduc aminte de mine, cum stăteam întins pe banchetă, așteptând transmisiunile-antrenament orare, seara, citind Stalky&Co, de Rudyard Kipling, și mâncând struguri pe alese, cei mai dulci și mai frumoși aleși din lădițele respective.

Când veneau ai mei în vizita lunară, le puneam în mașină, în perioada strugurilor, câteva lădițe, cu struguri culeși de mine, personal. Cel puțin tot lunar, eu plecam acasă, în învoiri sau permisii.

O zbugheam în sat după ce ceream voie ofițerului din punctul de comandă sau câteodată fără voie, să mă plimb o oră sau o jumătate de oră, să mă duc la Poștă, la tanti Natalița, telefonista de la centrala manuală de comună, să dau un telefon acasă, să aranjez cu taică-meu pentru plecat acasă, să mă tund sau, uneori, să trag o bere sau un lichior comunist de portocale la cârciuma din sat.

Am fost de câteva ori și la discotecă, cu colegii, unde nu prea eram văzuți cu ochi buni de către tinerii săteni, care erau cam posesivi când era vorba de codane. Acolo am cunoscut-o pe Lenuța, o adolescentă micuță și subțirică, pe care am însoțit-o de două ori  până aproape de casă. Înainte să mă liberez mi-a dat un bilet, în care, cu un scris ordonat de școlăriță,  notase numele și prenumele ei și numărul  de fix de acasă. Deh, mirajul Bucureștilor! 🙂 Am pierdut biletul, la scurt timp după ce am ajuns acasă, l-am rătăcit –  tinerețea și superficialitatea ei, uneori! :).

 Am ajuns în locul unde era unitatea. Mă așteptam să nu mai fie aproape nimic. Se mai vedeau rămășițele, din iarba, pământul și arbuștii sălbatici care au acoperit totul: clădirile de la suprafață,  dealurile artificiale – biutele – în vârful cărorar erau urcate radarele și punctul de comandă, ca un garaj imens îngropat sub nivelul solului, cu unicul perete, de metal, cu ușile de acces încastrate, ruginit.  Am înțeles de la sătenii cu care am vorbit că există un  paznic, care are grijă de amplasament.

În camera de gardă de la intrare locuiește un caz social, un țigan  cu o barbă impunătoare și cu vorbire îngrijită de scriitor, cu soția și copiii lui.

Am intrat prin  partea de Nord și am ieșit pe la Sud, ca pe vremuri, când plecam în sat, i-am arătat soției totul, explicându-i cum era înainte.  Din careul unde dimineața dădeam onorul ofițerilor mai rămăsese descoperită o fâșie de asfalt. Mă așteptam cumva să fie așa.  Când am ieșit am trecut pe lângă o parcelă cu o vie, am întrebat femeile care lucrau acolo cum să ajung mai repede în stația de autobuz. Una din ele, mai îndrăzneață, mi-a răspuns. M-am gândit, zâmbind, că aceasta ar putea fi Lenuța!

M-a terifiat însă ceva, însă nu ceea ce s-a întâmplat cu unitatea. Fermele, cele două la care mă refeream mai sus  – nu mai există nimic din ele. Viile  – aracii au fost scoși, iar pomii au fost tăiați și rădăcinile smulse din pământ.  Mai există doar câmp gol și niște șanțuri, pesemne unde erau conductele pentru sistemul  de irigație. Greaca însăși a sărăcit. Ici-colo mai vezi petece de pământ lucrat și vii. O doamnă care m-a îndreptat spre unitate (după douăzeci de ani și după ce peisajul s-a mai schimbat în acești ani nu mi-am mai putut regăsi de ajuns de multe amintiri care să mă ghideze la locul unde a existat unitatea, poate era și emoția!), extrem de amabilă, de la un magazin sătesc, mi-a arătat un pliant cu un proiect  de complex de agrement – aerul e foarte curat și înmiresmat aici, cu dealurile și  văile din jur și cu Dunărea aflată la 8 km, mi-am adus aminte că era un  și un iaz propice pescuitului, situat la una din mariginile comunei – proiect, care spunea ea, ar putea face să renască comuna. I-am promis că o  să-i fac inaugurarea, când va fi dat în folosință. Doamna aceasta a fost atât de amabilă încât să-și cheme tatăl să mă îndrepte spre gospodăria unui fost cadru militar din unitate (toți sătenii cu care am vorbit au fost foarte amabili și binevoitori, aceasta mi-a adus aminte de vorba aceea cu bunul-simț al oamenilor de la țară).  Acesta a rugat un prieten să mă ajute, care ne-a condus personal, pe mine și pe soție,  până acolo. Am vorbit cu soția acelui cadru militar, care a venit exact după mine la unitate, acum pensionat, nu era acasă. Aceasta mi-a dat informații despre unele dintre fostele cadre militare din unitatea de la Greaca. Mulți sunt acum în Oltenița, pensionari. Poate o să fac o vizită acolo, aș vrea să vorbesc cu cineva anume, în mod special, cu un maistru militar sanitar foarte de treabă, care mereu s-a purtat frumos cu noi, soldații. În definitiv, de ce nu?

Când am văzut lipsa copacilor și a viilor, pământul gol și șanțurile de pe fostul teritoriu al celor două ferme, am murmurat, pentru prima dată, după decembrie 1989, că este rău capitalismul. S-a distrus ceea ce socialismul a construit acolo, un eden, cu fructe  și flori și cu albinele care bâzâiau preocupate pe lângă flori sau fructele coapte, cu umbra dată de copaci și cu iarba îngrijită, cu apa de la irigație, care uda ceea ce trebuia udat, vitală în verile caniculare. Nu au căzut numai cele două ferme, toată Greaca a căzut.

Adio sau mai curând,  la revedere, Greaca! Fiul tău adoptiv pentru un an a plâns în sufletul lui (de  bucureștean) pentru tine!  Nu o să uite niciodată anul acela, atât de frumos datorită ție și tinereții de la fix douăzeci de ani!

Cronică de film

 Am văzut de curând filmul „Up in the air”, cu George Clooney, Vera Farmiga și Anna Kendrick. Mi-a plăcut acest film, este cel mai bun film  pe care l-am văzut în ultima perioadă. Te lasă la sfârșit cu un gust ușor amar, făcându-te să te întrebi: „ – Ce naibii este viața asta?”. 

Un fragment  de dialog  din acest film, mai jos.  Personajul interpretat de Clooney împreună cu cel de interpretat de Anna Kendrick se poziționează pe un ponton, ca să facă o poză,  în acel loc de o oarecare celebritate în America, cu sora și viitorul cumnat ale personajului interpretat de Clooney,  în chip de siluete înalte  de un metru, de carton,  una dintr-o serie de astfel de poze, făcute în diverse locuri din America, reprezentând cadoul de nuntă pentru viitorul cuplu. Ea întreabă: 

–   Ce s-a  întâmplat cu Alex?

–    A trebuit să plece devreme la o întâlnire.

–   Păcat. Unde locuiește?

–   În Chicago.

–   Te vei duce să o vezi?

–   Nu avem genul acela de relație. Du-te acolo … Așa.

–   Ce fel de relație aveți voi doi?

–   Știi tu, una obișnuită.

–   Sună foarte special.

–   Nouă ne convine.

–   Nu crezi că aveți un viitor împreună?

–   Nu m-am gândit cu adevărat la asta. Ce este?

–   Chiar nu te-ai gândit?

–   Nu.

–   Cum să nu te gândești la așa ceva? Cum să nu te gândești că ai putea avea un viitor cu cineva cu care ai o relație?

–   E simplu. Știi acel moment când te uiți în ochii cuiva și simți cum îți pătrund în suflet și se lasă pacea peste lume?  Chiar și pentru o secundă?

–  Da!

–  Bun. Eu nu simt asta.

Demonstrație la Cluj de Ziua Naţională a Ungariei

În cadrul articolului  (click aici pentru a citi articolul pe Libertatea online)  apărut ieri în cotidianul Libertatea, cu titlul  «Ţinutul Secuiesc nu este România!»,  se prezintă două lucruri pe care eu le văd ca deosebit grave dacă privim din punctul de vedere a ceea ce se menţionează în Constituţie cu privire la forma de stat din România,  aceea de stat naţional unitar:

– La  manifestările de alaltăieri de la Cluj, de Ziua Națională a Ungariei (prima dintre ele ), tineri maghiari au mărşăluit ieri pe străzile municipiului Cluj-Napoca  purtând steaguri ale Ungariei şi ale aşa-numitului Ţinut Secuiesc, precum şi pancarte pe care scria în limba maghiară : „Ținutul Secuiesc (Harghita, Covasna și Mures) nu este România !” (există şi o poză în articol cu tineri maghiari îmbrăcați cu uniforme gen organizație paramilitară ce poartă o astfel de pancartă!). La aceste manifestări a participat şi ministrul sănătăţii, Cseke Attila.

– La sfârşitul săptămânii trecute, peste 300 de aleşi locali din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş au adoptat, la Sfântu Gheorghe, o hotărâre prin care limba maghiară devine limbă oficială în aşa-zisa Țară a Secuilor.  Aşa-zisul Ţinut Secuiesc este format, din punct de vedere teritorial, din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş. În anul 2003 a luat naştere Consiliul Naţional Secuiesc, care are, conform statutului, ca principal obiectiv Autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Secuii sunt un grup etnic de limbă maghiară colonizaţi de principii Ungariei în partea de est a Transilvaniei, cu scopul de a apăra graniţele de invaziile tătare din secolul al XIII-lea.

Tinerii din poza respectivă sunt cam de vârsta fiicei mele (anul acesta, 19 ani) sau un pic mai mari. Stau şi mă gândesc: ce li s-a băgat în cap acestor copii, până la urmă, şi de către cine? Cu ce fonduri sunt finanţate manifestările de acest gen? Statul român, pentru care noi plătim impozite, ca să aibă cu ce acţiona, oare nu ar trebui el să găsească răspunsurile la aceste  întrebări, în condiţiile în care se aduc grave încălcări  celui mai important act  al țării, Constituţia?